Într-o ţara unde criza economica şi politica atinge cote atât de hilare încât iţi vine sa... plângi, problema premiilor culturale e tocmai tichia cu margaritare care-i lipsea chelului. Când lumea săracilor devine prea densă, meritele - oricât de autentice - îşi pot alege alt moment de jubilaţie.
La drept vorbind, cine spune că premiile s-ar cuveni să fie anuale? Nu poate lumea dobândi recunoaşterea excelenţei decât prin premieri circumstanţiale şi, nu o dată, modice? Să fie adevărat că egolatria îi împiedică pe artişti să privească lucid în jur şi să vadă ce se întâmplă cu beneficiarii operelor lor?
Unele culturi-economii premiază autorii care obţin performanţe de piaţă. Altfel spus, nu excelenţa artistică o recunosc, ci abilitatea de a-şi vinde produsele în proporţii ample, de masă. Operaţiunea e justificată economic şi, de fapt, nici nu are alt rol decât să spună că un anume ins merită o bonificaţie pentru că a creat o marfă extrem de vandabilă. Altminteri însă, nu-mi amintesc ce premii au primit Homer, Shakespeare ori Cervantes.
De fapt, îmi amintesc foarte bine. Este vorba de recunoaşterea posterităţii. Dar trebuie ea privită ca un premiu? Ce are a face cu trăsăturile jocului social de-a premierea la care asistăm astăzi? La drept vorbind, suntem martorii - şi complicii - unei inflaţii de premii ce dezvăluie o precaritate a criteriilor. Dacă ne-ar chiar păsa, s-ar cuveni să ne îngrijoreze. Nu sunt sigur însă că ne sinchisim cu adevărat. Pentru că, dacă am încerca să interpretăm situaţia aceasta, ar trebui să conchidem ori că talentul nostru dă, literalmente, pe dinafară - ceea ce e greu de crezut, dacă ne uităm la recunoaşterea internaţională de care el (nu) se bucură -, ori că toate premiile (naţionale, interjudeţene, judeţene, orăşeneşti, câmpeneşti; de concurs, de festival, de aniversare, de moft) sunt rezultatul