Când îţi este retezat un sfert din salariu şi praful de pe toba pensiilor se transformă în nimicul din stomac, după ce doi ani ai fost minţit că economia stă bine, eşti îndreptăţit să ieşi în stradă. Când corupţia a crescut ca o ciupercă nutrită la umbra fiecăruia dintre liderii politici postdecembrişti, poţi scrie fără teamă „hoţii“ pe pancarte. Dar, în acelaşi timp, când scandezi „demisia“ la îndemnul unor lideri sindicali îmbuibaţi, când ţopăi pe dansuri puerile la un miting al sărăciei înseamnă că zgomotul îţi obturează gândurile. Gândurile acelea care fac diferenţa dintre o gloată şi un popor. Gândurile acelea pe care le auzi doar când, în linişte, te priveşti în oglindă. România este un stat rămas din nou cu vistieria goală. Un eveniment deloc excepţional în istoria unei ţări consacrate în rolul de „lanternă roşie“ a Europei. Am fost educaţi să credem că, înainte de 1914, România ar fi fost grânarul Europei. Exporturile româneşti de cereale reprezentau abia 12% din totalul importurilor europene de la 1913. De fapt, avântul economic din perioada vechiului Regat a fost susţinut de împrumuturile externe, Cuza fiind iniţiatorul lor, acestea devenind în 1900 deja o practică obişnuită. Din 1859 până în 1914, bugetul României a crescut de peste 20 de ori, împrumuturile fiind principala cauză. Aceasta a fost perioada în care o carieră în politică sau administraţie a devenit atractivă pentru burghezie, statul fiind deja cel mai important distribuitor al banilor. Caracterul excepţional al perioadei interbelice ţine şi el de mitologie. Din contră, afirmă istoricii străini, evoluţia economică a României dintre cele două războaie mondiale a fost dezamăgitoare. Ponderea noastră în comerţul internaţional era marginală, iar ţărănimea trăia în continuare în alt secol. Venitul pe cap de locuitor al unui român era de două ori mai mic decât al unui ceh, dar şi în urma maghiarilor