Un fragment din Viaţa unui om singur oferă o judecată succintă, dar drastică, pe seama unui gînditor francez tradus la noi după 1990. Iată cum îl vede Adrian Marino: „S-a întîmplat, în împrejurările confuze ale anului 1990, să iau o masă de seară, o dată, cu Bernard-Henri Lévy [...]. Greu de uitat suficienţa, aroganţa şi infatuarea, mai ales, a «tînărului filozof». Pascal şi Descartes, Montesquieu şi Rousseau şi ceilalţi, vai vouă! Vin din urmă Bernard-Henri Lévy, André Glucksmann şi ceilalţi «noi filozofi» – de o evidentă mediocritate, dar foarte bine, imbatabil chiar, mediatizaţi – şi vă... aruncă în Sena...“ (pp. 304-305). Poate excesivă, judecata sumară a criticului ideilor din România traduce o dezamăgire majoră nu doar faţă de ireverenţa liderului junilor filozofi în raport cu predecesorii lui iluştri, ci şi faţă de consistenţa unei gîndiri anunţate cu surle şi tobe. Îmi amintesc şi eu anii cînd Monica Lovinescu oferea regaluri săptămînale, în cadrul faimoasei emisiuni radiofonice interzise pe care o realiza, Teze şi antiteze la Paris, din eseurile şi lucrările tinerilor filozofi, beneficiari, în parte, ai prestigiului maestrului lor, Raymond Aron. Prezentate de celebra voce răguşită a doamnei de la Europa Liberă, rezumate, abreviate, rafistolate şi reasamblate de condeiul Monicăi Lovinescu, ideile lui Lévy şi Glucksmann îmi păreau – recunosc – mai importante şi mai substanţiale decît mi s-au revelat ulterior, la lectură. Recent apărutul volum Cadavrul răsturnat. Stînga la răscruce (Bucureşti, Editura Curtea veche, 2009, 328 p., în traducerea Ioanei Ilie), inclus în colecţia „Constelaţii“, coordonată de Vladimir Tismăneanu, ca şi lectura proaspătă a „acidităţilor“ lui Adrian Marino mi-au readus mai vechea senzaţie de retorică gureşă, locvace, oarecum incontinentă, caracteristică, parcă, lui Bernard-Henri Lévy. Desigur, nu uit că scrisul lévyan survine î