„Nu sînt nici vii, nici morţi. Sînt dispăruţi.“ (Fostul dictator Jorge Rafael Videla, despre zecile de mii de persoane dispărute în timpul dictaturii militare din perioada 1976-1983)

Dîmburile de pămînt se înalţă în trepte gri şi anoste. Ţărîna lor sperie, dar invită la nepăsare, cu fiecare pas prin faţa gardului care înconjoară dîmburile. Am trecut eu însămi de zeci de ori pe lîngă aceste arătări monotone şi, într-un final, obligată de o timidă curiozitate, m-am apropiat ca să pot desluşi scena. Înfipte în pămînt, nişte beţe poartă sute de hîrtii pe care sînt scrise nume. Sînt numele unor persoane dispărute, cu o soartă la fel de anonimă precum ţărîna ce le însoţeşte. Această adunare de nume este un umil spaţiu memorial. Vizavi de el, se află un şantier – o enormă groapă excavată. La sfîrşitul anilor ’70, în subsolul clădirii care se înălţa aici a funcţionat un centru clandestin de detenţie. Pe întreg teritoriul ţării, se cunosc 340 de astfel de centre – în fapt, lagăre de concentrare. Clădirea, care a fost demolată în 1979 şi deasupra căreia s-a construit o autopistă, se numea, la acea vreme, Club Atlético. Printre ruinele ei s-au găsit mii de obiecte ale deţinuţilor şi ale torţionarilor. Peste 1.500 de bărbaţi şi de femei au intrat, ca prizonieri, în acest loc, în timpul dictaturii militare. Cei mai mulţi dintre ei sînt încă dispăruţi. În 1976, ţara era condusă de Isabel Perón. Regimul de dreapta se confrunta cu opoziţia violentă a grupărilor marxist-leni-niste. Acestea răpeau şi ucideau persoane şi organizau atentate atît în locuri publice, cît şi împotriva instituţiilor militare. Măsurile extreme luate de preşedintă, pentru a anihila acţiunile subversive, nu au reuşit să impună ordinea. Violenţa politică era însoţită de o deteriorare gravă a situaţiei economice, iar autoritatea regimului părea tot mai fragilă. Pe 24 martie 1976, o lovitură de stat