Acum câteva zile a apărut un nou volum de Mircea Cărtărescu, intitulat Frumoasele străine. Pentru că, la cărţile celui mai cunoscut scriitor român contemporan, spectacolul receptării este îndeobşte un duel, în care cei care spun da şi admiră sunt răniţi şi uneori puşi la zid sau ucişi de cei care spun nu, mi-am formulat gândurile despre acest recent volum numai în fraze afirmative şi negative. Nu pentru că aş gusta stilul alb-negru, ci pentru că aşa arată, adesea, presa românească. Primul exemplu e real şi a fost publicat în Gândul, lângă o poză mare a autorului.

Citez din Gândul: „Recent apărută la Editura Humanitas, cartea Frumoasele străine, de Mircea Cărtărescu, conţine fragmente pline de umor dedicate femeilor. însuşi autorul spune că a scris cartea din dorinţa «de a râde şi de a auzi oamenii râzând»". Frumoasele străine nu este o carte despre femei, cum ar putea crede un cititor care nu trece mai departe de titlu. Este, în schimb, o carte despre scriitori, o satiră explozivă la adresa vieţii scriitoriceşti de la noi şi din alte părţi ale lumii. Titlul e ludic, reprezintă în acelaşi timp traducerea numelui unui program francez de popularizare a scriitorilor străini, Les belles étrangères, şi o metaforă a scriitorilor înşişi, care sunt adesea, chiar pentru apropiaţii lor, nişte frumoase străine, admirate, dar neînţelese, fiindcă vorbesc un soi de limbă străină. Literatura e, în fond, o eternă străină pândită de riscul malentendu-ului, al rastălmăcirii, al prejudecăţii. Sunt trei nuvele în acest volum: prima, comèdia scriitorului faţă cu administraţia. Miezul cărţii şi bucata cea mai complexă e comèdia turneelor scriitoriceşti în străinătate. A treia e comèdia vizitelor scriitorilor tineri în provincie, în vremea comunismului. Cele trei valuri ale comèdiei mari se sparg în nenumărate mini-comedii: traducătorii şi criticii improvizaţi, interviuril