Numele meu adevărat nu-l ştie nimeni. Nici măcar eu. Aş putea avea şase miliarde de nume, şase miliarde de posibilităţi de a exista şi de a muri. Dintre toate acestea insă, mi-a fost dată una - naiba ştie de ce tocmai aceasta şi nu alta.

Dintre toate posibilităţile de a avea un nume, eu m-am trezit cu unul străin de mine. M-aş fi putut numi Richard 23 sau Eva 0, Adam 912 sau Leonard 1. Cu toate astea, cind am inţeles la un moment dat că mi se spune cumva, era deja prea tirziu. Toţi mă strigau Victor, dar pentru mine era mai mult decit evident că nu acesta e numele meu.

Pină cind să mă hotărăsc la ceva, mi-am propus să mă numesc la fel ca o poezie. Nu ştiam prea multe poezii, doar vreo trei şi toate infantile.

Drept pentru care mi-a trecut.

Numele meu nu e poezie. Numele meu e ceva special, irepetabil. Intotdeauna mă gindeam cit de unic sunt, cit de special, şi-mi dădeam seama că şi numele trebuie să fie la fel.

Imi doream un nume puternic, special, un nume infricoşător şi binefăcător.

Un nume ca o definiţie completă a mea in tabloul lumii.

Un nume asemenea morţii.

De aceea am hotărit că numele meu nu poate fi spus şi nu trebuie cunoscut.

In fond, luat in termeni absoluţi, numele nu are importanţă. El este semnătura lui zero absolut rămasă pe o bucată de lemn sau o piatră intr-un cimitir.

Eu nu vreau să fiu numele unei pietre. Numele meu are mai multă putere decit un munte sau decit o armată.

Numele meu inseamnă mai mult decit o epocă istorică sau decit o invenţie, de pildă a penicilinei.

Este mai important decit Little Boy şi fenomenul Hiroshima.

Este mai grav decit sacrificiul unui tip din Galilea pe o cruce.

Este mai solemn decit numele mamei, iubitei şi al copilului la un loc.

Numele meu se tace.

Sint un om important, pentru mine, dar fără importanţă pentru ceilalţi. Am 29 d