Din ce este alcătuit răul? Care este sursa lui? Cum se poate infiltra într-o comunitate stabilă, păstrând respect tradiţiei, comunitate sudată prin legături durabile?

În Panglica albă, Haneke simulează o şaradă a la Hitchcock, al cărei răspuns îl suspendă în mod deliberat izbucnirea Primului Război Mondial, însă regizorul nu este interesat de a găsi asemeni unui Sherlock Holmes pe autorul/autorii faptelor abominabile care au loc într-un mic sat german. Asistăm în filmul lui Haneke la un fenomen terifiant, un proces care evoluează lent şi ireversibil, cu consecinţe impredictibile. Regizorul deleagă un narator, învăţătorul satului (Christian Friedel), să spună povestea care debutează cu un accident straniu: o sârmă întinsă între doi copaci provoacă accidentarea doctorului care se întorcea acasă. Evenimentele care se succed alcătuiesc un crescendo, însă ele devin mai importante ca rupturi de nivel, elemente care distorsionează echilibrul comunităţii. De ziua recoltei, copilul baronului, Sigi, dispare şi este descoperit într-un hambar, în stare de şoc după o bătaie zdravănă, evenimentul având loc după ce un gest de furie din partea unui tânăr deja se consumase, acesta hăcuind o parte din verzele din grădina baronului. Ulterior, un hambar este incendiat, iar unul dintre copiii cu handicap ai comunităţii, Karli, este, de asemenea, găsit în pădure după ce fusese torturat. Între măruntele acte de cruzime care fac parte din educaţia strictă a copiilor comunităţii, există acte de cruzime care implică un derapaj periculos. Avem o întreagă partitură a violenţei şi dincolo de gesturile vindicative ale copiilor, există o morală foarte strictă care rezonează cu rigorismul eticist şi conservatorismul Grunderzeit-ului, cu o cultură patriarhală, cu profunde rădăcini religioase, a cărei expresie elocventă o constituie Pastorul (Burghart KlauBner), respectat de întreag