Declinul satului românesc, antrenînd nu doar structurile sale economice, indicii săi de productivitate la care n-a mai revenit pînă azi, dar si trăsăturile morale ale truditorilor pămîntului, reprimaţi, vlăguiţi, siliţi a lua în masă drumul orasului, a început din momentele „revoluţiei agrare", operate cu mijloace brutale de regimul comunist.

Mai rău decît în 1907, ţăranii se vedeau „hăituiţi, înjuraţi, bătuţi, luîndu-li-se pînă şi ultima strachină de mălai sau de făină din casă". Prozatorii noştri, unii de faimă mai mult ori mai puţin justificată, care proslăveau „binefacerile" socialismului agrar, „desfăşurările" chipurile triumfale ale acestuia, n-au izbutit să înăbuşe pînă la capăt glasul adevărului ce iese treptat la suprafaţă. În linii sobre, cu girul memoriei proprii, Anghel Gâdea evocă unul din protestele ţăranilor batjocoriţi şi anume răscoala care a avut loc în comuna Dobroteşti, la 7 martie 1961. Astfel una din localităţile cele mai prospere ale judeţului Teleorman „a avut curajul sinucigaş să se ridice (...) împotriva unui exploatator mult mai perfid decît moşierul: comunismul «triumfător»". Sutele de locuitori de toate vîrstele ale numitei comune au cutezat a-i înconjura pe reprezentanţii puterii, în frunte cu un anume Florescu Florian, vicepreşedinte al raionului. Nu aveau arme, dar în inimile lor clocotea o mînie îndelung reprimată. Văzînd cum oficialii bat ţăruşi pentru a marca viitoarele construcţii ale colectivei, nu şovăie a-şi exprima apăsat dezaprobarea: „Ei bine, aflaţi acum că noi nu mai vrem, că n-am vrut nici la început, şi să faceţi bine să ne daţi cererile înapoi, că de nu, facem moarte de om, să ştiţi! Pînă aici! Gata!". Răsculaţii ocupă clădirea sfatului popular, sfărîmă încuietorile de la dulapuri şi seifuri, cotrobăie cu febrilitate prin sertare pentru a-şi afla cererile obţinute cu de-a sila şi, negăsindu-le, sparg