Când, la sfârşitul secolului XIX, scria memorabilul vers „de la musique avant toute chose", Verlaine definea o noua arta poetica, aceea simbolista, subliniind preeminenţa elementului muzical.
N-avea cum să-şi închipuie că muzica va fi în secolele următoare, împreună cu poezia, cea dintâi artă interzisă de anumite regimuri politice. De curând, grupările extremiste care controlează mare parte din Somalia au decis prohibirea muzicii de orice fel. Într-o ţară renumită pentru cântecele ei de dragoste, nu va mai răsuna nici un acord muzical, nici la radio, nici la petreceri populare, nici la nunţi sau la alte sărbători. Cu patruzeci de ani în urmă, în Iran, odată cu triumful revoluţiei islamice, tot muzica a avut prioritate la interdicţie. La rândul lor, molahii afghani au ordonat populaţiei să-şi astupe urechile, precum Ulise marinarilor săi, spre a nu auzi cântecul Sirenelor. Nu putem presupune că funda-mentalismul islamic este afon prin natură. Cum să ignorăm tradiţia excelenţei muzicii sufite ori a poeziei arabe şi persane? Melodioşii somalezi nu sunt decât victimele cele mai recente ale unei politici ostile în principiu cântecului.
Înainte de a ne întreba de ce sau de a lega interdicţia de fundamentalismul religios, să vedem ce s-a întâmplat cu muzica şi cu poezia în regimurile comuniste laice. În acestea, muzica şi poezia n-au fost interzise, ci instrumentalizate ideologic. Milan Kundera are o foarte instructivă analiză a preferinţei comuniştilor cehi pentru Dvorak şi a cenzurării lui Smetana. Doar primul putea fi instrumentalizat ideologic. Realismul-socialist pretindea muzicii să exprime clar şi sonor sentimente pozitive şi înălţătoare moral. Recviemurile nu erau permise. Un compozitor sovietic a schimbat titlul simfoniei sale dedicate morţilor în războiul mondial pentru ca cenzura s-o interpreteze, nu ca pe un recviem, ci ca pe o
