În scrisorile pe care Ghica le compune, la bătrâneţe, pentru congenerul Alecsandri (Editura Librăriei Socec & Comp., 1887) se găsesc, una după alta, iscălite din Ghergani - domeniul din Dâmboviţa care i-a aparţinut - în iunie si iulie 1881, Libertatea si Egalitatea.
Două, deci, din visurile Revoluţiei Franceze, la care şi paşoptiştii au sperat. Stilul lor îmbină anecdota, schiţă de critică de moravuri, cu explicaţii şi filosofii nu foarte uşor de înghiţit. Nu despre ele, însă, vreau să vorbesc, ci despre a treia, care lipseşte. Fraternitatea este lăsată în margine, nescrisă. Peste cinci ani, de la Londra, unde e ministru plenipotenţiar (Alecsandri primise Parisul), Ghica îşi ia revanşa.
Scrisoarea care, fără s-o spună, aşază fraternitatea în drepturi e o evocare a lui Grigore Alexandrescu, mort uitat şi sărac cu o toamnă înainte. Alexandrescu e, în toate privinţele, un revoluţionar fără noroc. Schimbarea vremurilor, care le aduce fraţilor de baricadă oarece poziţii, îl lasă pe dinafară, privitor al propăşirii altora. Să fie, deci, dintr-o cutremurare în faţa nedreptăţii sorţii pornirea lui Ghica? Nu ştim.
Este, în orice caz, mărturisirea unui optimism fin, într-o reverenţă care n-are nimic dintr-un lamento. Dimpotrivă. O vizită la British Museum îl duce pe Ghica în faţa frizei orientale a Parthenonului. Plăcerea îi este întreruptă de apostrofa Lordului Ald... (probabil Stanley de Alderley, unchiul lui Bertrand Russel, trecut la islamism), „turco-fil fanatic", care găseşte că pentru „mizerabilele astea de pietre" Europa a luat cu îndârjire partea Greciei în faţa sultanului. De aici, o demonstraţie îndeajuns de orgolioasă, sub surdina erudiţiei, a rolului de apă vie al culturii în istorie. Lângă eroi învie, de bună seamă, şi poeţii.
Unul dintre ei, şi nu cel mai neînsemnat din epocă, aşa cum ar lăsa să se în