In octombrie 2008, cind Grigore Vieru isi lansa, la Vinatori-Neamt, Taina care ma apara si era coplesit de premii si onoruri, Olguta Caia i-a cerut ingaduinta de a scrie despre popasurile lui nemtene. Un Grigore Vieru aproape legendar rasare si straluce din cartea preotesei Olguta Caia, Grigore Vieru / Pelerin pe drumuri nemtene (Princeps Edit, 2010), scriere izvorita din prea-plinul adoratiei, cind patetice, cind sfioase, ca in fata unui idol. Personajul avea, intr-adevar, charisma unui misionar, emanind, succesiv, blindetea intelepciunii si patima, ardoarea, tenacitatea celui patruns de importanta misiei sale, ca si a adevarului pe care il propavaduia. Era, aceasta descindere publica a lui Grigore Vieru, un fel de, cantemiresc vorbind, gilceava a inteleptului cu lumea. O lume care il astepta, dornica sa-i auda cuvintul, si o alta care il blama, cind nu-i pregatea chiar capcane, in care l-ar fi vrut prins definitiv. La distanta, il vad ca pe un alt Avram Iancu, cintindu-si durerea de a nu fi fost inteles. Mai de aproape, iesirea sa in agora, ca si vorbirea deseori oraculara, mi-l aminteste pe Ioan Alexandru, care il intimpina cu imbratisarea (de) frate! chiar si pe acel ce ii era dusman. Daca pentru autorul Imnelor apelativul frate!izvora (si) dintr-o pornire sapientiala, sugerind o "fratie" monahala, la Grigore Vieru era exprimata speranta regasirii fratelui pierdut (de peste riu), a radacinii de foc,desprinsa, multa vreme, de vatra sacra, de matricea primordiala. Spre deosebire de acestia, un Nichita Stanescu te intimpina cu formula: batrine!, dar semnificatia adinca era tot aceea de frate! Se bucurau de aceasta apelare, deopotriva, prietenii, neprietenii, cunoscutii, necunoscutii. Nichita vorbea o alta limba decit noi toti, o limba a ingerilor si a necuvintelor, o limba a neintelesurilor pline de-ntelesuri. Ioan Alexandru parca mereu oficia o slujba, isi asuma ro