O D A I A

Odaia în care păstram tăcerea din copilărie făceam paşi fără însemnătate pe străzi interminabile ascultam păsări prin copaci întâlneam cunoştinţe cărora le uitasem numele saluturile noastre aveau gust de fragi fanaţi în cornete de hârtie rătăcite prin sertare ce semn lasă în tine semenul tău cât de aproape poţi fi de un om

rochii batiste cămăşi proaspăt scoase din maşina de spălat îmi spuneţi voi?

Doamne, am vârsta sedimentărilor poznaşe de calciu şi sentimente pe la-ncheieturi doctorul dă din cap ca floarea soarelui în furtună prin maţele anilor curg zile otrăvite ori hrănitoare iar sufletul e ca acel necunoscut care bate pe la porţi cerşind umil câteva minute de atenţie

şi totuşi sunt fericit atâta timp cât îmi rămâi tu

odaie care păstrezi tăcerea din copilărie

şi-n care sper că mă voi pierde atunci când va veni vremea

celeilalte tăceri

ÎNCĂ O ZI

Încă o zi coboară din văzduh

şi-mi obligă carnea şi simţurile s-o trăiască până la capăt după ce pleacă mă simt un pic mai rece mai cadavru dar ştiu

voi lăsa străzile tot atât de drepte sau întortocheate

şi asta mă bucură ca şi copacii

cărora li se frâng crengile în plin soare nu pe furtună

vorbesc

cu solniţa de pe masă

iau puţină sare pe limbă

şi-atâtea ceruri mi se deschid înainte

încât nu mai ştiu cum să-mi administrez nemurirea

decât punându-mi puţină sare

şi în ureche

fapte

de om singur şi trist

privesc covorul privesc faţa de masă

ele se întind prin casele oamenilor aş vrea să-mi trec zilele

privindu-le pe toate

toate feţele de masă toate covoa