l)Zăbovesc ceva într-un birou de la Parchet. Cândva..., dar mă scutur grabnic de nostalgiile inutile. Procurorii din încăpere sunt tineri, nu cred să fie săriţi de treizeci de ani, procurori recenţi, spre fala României dezpovărate, chipurile, de "cioatele" comuniste. Rapoartele decomunizării, scrise în genunchi, trebuie să respecte directivele trasate de noii stăpâni planetari. Camera e cam strâmtă pentru atâţia oameni, dar criza de spaţiu nu e de ieri, ci dintotdeauna. Pe un scaun, în faţa unei mese doldora de dosare, un individ abia ieşit din adolescenţă suportă interogatoriul răstit al omului legii.

Făptaşul, încătuşat şi gardat de doi poliţişti în civil, e flegmatic şi răspunde insolent. Anchetatorul se aprinde şi ridică tonul, devine agresiv şi ameninţător. Atmosfera se încinge, e departe de a fi ca în manualele de criminalistică, unde se vorbeşte academic despre tactica ascultării învinuitului... Mă uit atent la colegul meu de profesie, aflat la început de drum, şi mă intrigă nu doar atitudinea sa, ci şi ţinuta. E îmbrăcat în blugi şi cămaşă, de parcă ar fi fost chemat din concediu şi n-a mai avut timp să treacă pe acasă să se schimbe.

Părul îi atârnă peste umeri, într-o coadă legată dezordonat, şi mă gândesc că s-ar fi integrat perfect în decorul lălâu al vamaioţilor. Parchetul s-a populat în vremea din urmă cu astfel de inşi, a căror excentricitate n-are nimic în comun cu solemnitatea funcţiei. Slujitorii Legii uită adesea că societatea şi-i imaginează altcumva, sobri şi măsuraţi îndeosebi. Nu bulevardieri şi bădărani, cu aere de sectorişti ori şefi de post, cum se întâmplă uneori. De aceea mă îngrijorează apucăturile de "gabori" ale multor procurori, dorinţa lor de a se comporta miliţieneşte, prin limbaj şi gesturi, başca agăţându-şi la brâu pistoalele. În loc să rămână procurori, ei sunt înnebuniţi să se transforme în purtători de pu