De la subsolurile articolelor până la comentarii venite din breaslă, s-au înmulţit vocile care sancţionează felul în care a ajuns să se facă presă sportivă în România. „E prea mult ce se întâmplă” spun cei lehamesiţi de derapaje. Şi nu greşesc. Gazetăria sportivă căzută într-o demenţă tabloidă a ajuns o antologie a mizeriei din societatea românească. Am să încerc o explicaţie pentru cum s-a ajuns aici şi ce cred eu că se poate face.

Publicul e de vină

Când jurnalismul e întâi o afacere şi abia apoi un serviciu public, el devine un joc al majorităţilor, o ecuaţie a celor mulţi. Iar în România, cei mulţi formează acel tip nou de lumpen de care vorbeşte Ruxandra Cesereanu, un hibrid între ţăranii alungaţi de la sate în timpul comunismului şi masă deja periurbană de muncitori din marile cartiere de la marginea oraşului. Asta e publicul ţintă şi are gulere de un albastru întunecat. Iată de ce, presa sportivă, la fel ca televiziunile, flatează straturile sociale joase, ca să împrumut o expresie a lui Mircea Cărtărescu.

Dacă privim tirajele sau cifrele de audienţa, începem să înţelegem că obiceiurile de consum ale românului mediu gravitează în jurul aceleiaşi zone: mahalaua. Manelele, presa bulevardieră și otv-ul au trezit aplecarea românului pentru mahala. Treptat, acest model de entertainment a fost emulat şi perpetuat în majoritatea zonelor media. Presa sportivă s-a adaptat pieței, adoptând „modelul de business tabloidizat”. O decizie logică, ţinând cont că primele patru cele mai bine vândute ziare din România sunt tabloide. Să ne înţelegem, şi în Anglia „The Sun” e de departe cel mai bine vândut ziar. Ar fi absurd să aşteptăm să se întâmple altceva la noi, un popor în creierul căruia s-a stricat ceva în ultimii 50 de ani, vorba lui Neagu Djuvara.

Jurnaliştii sunt de vină

Lumea pare să creadă că a existat la un moment dat o răspântie, un mom