În toată nebunia cu negocierile de dragul negocierile (pentru că în final “rămâne cum am stabilit”), patronatele şi sindicatele au găsit şi un punct comun: să nu se taie măcar pensiile de sub 10 milioane de lei vechi. Adică, să nu se ajungă la inversul raţionamentului scriitorului George Astaloş, care declara într-unul dintre numere revistei Corso: “Să nu ne facem iluzii, noi am trăit mereu în sărăcie. Şi nu trebuie să ne gândim la ‘38. Toate se referă la ‘38. Suntem singura ţară din lume care ne referim cu 70 de ani în urmă. Nu la ieri, alaltăieri, cum se face”, adăugând o frază pe care o scrisese în timpul mandatului lui Constantinescu: “…aşteptăm de la preşedinte să scoată România din mizerie şi să o catapulteze în sărăcie”.
O simplă operaţie de aritmetică ar demostra, cred, că economia care se face prin reducerea cu 15% a pensiilor de sub 10 milioane de lei ar putea fi acoperită cu donaţiile din solidaritate ale politicienilor. Nici măreţul deficit la fondul de pensii nu cred că ar fi salvat prin această amputare, dar am putea, mă întorc din nou la Astaloş, “să devenim săraci, să devenim oameni. Când spui sărac, e sărac! Are o căsuţă unde locuieşte…când spui mizerabil, aici nu îl mai poţi proiecta, nu mai ştii de unde să îl apuci”.
Nu cred de aceea în explicaţia unitarismului, mă tem că situaţia este atât de gravă încât o cât de mică modificare a acordului cu FMI, în ciuda disponibilităţii arătate de bonomul Franks (care, apropo, pare că a citit Mioriţa, declarându-le guvernanţilor că nu crede că au puterea să se ţină de acest program de austeriate) şi compania, ar crea mari probleme sistemului din cauza amânării tranşei de bani aşteptată în iunie.
În toată nebunia cu negocierile de dragul negocierile (pentru că în final “rămâne cum am stabilit”), patronatele şi sindicatele au găsit şi un punct comun: să nu se taie măcar pensiile d
