N-am scris niciodată pînă acum despre cărţile lui Alexandru Paleologu, deşi intenţionasem cîndva să-mi dau doctoratul cu o teză despre viaţa şi opera acestui eseist de autentică fibră montaigneană, arbitru al eleganţei în toate cele şi „ambasador al golanilor“ în lumea civilizată, într-un moment de cumpănă al istoriei noastre. N-a fost să fie. Spre norocul meu, zic, gîndindu-mă cu spaimă la ce s-ar fi întîmplat dacă îmi îngropam magistrul între două coperţi, ca pe un obiect de studiu oarecare. Intuitiv, mi-am dat seama că personalitatea vie a lui Paleologu refuză un astfel de tratament „livresc“, „academic“, şi de aceea, poate, m-am trezit îngînîndu-l fără să vreau, asimilîndu-i pe nemestecate ideile şi personalitatea, fără pic de simţ critic. Ajunsesem să-i împrumut pînă şi timbrul vocii, cu graseierile acelea şarmante, care numai pe el, vorbitor versat de franceză, îl prindeau de minune. Pe mine, fiu de ţărani cu limba lată, obişnuit mai mult să tac decît să vorbesc, ron-ron-ul mă făcea de-a dreptul ridicol. Noroc că mi-am dat seama la timp, înainte de a păţi vreo ruşine.

Evident, nu puteam fi atît de stupid încît să mă consider singurul admirator al cărturarului cu verb sclipitor şi inteligenţă tăioasă, de sofist călit în dispute (Ce este adevărul? se numea conferinţa la care am asistat, pe la jumătatea anilor ’90, în Aula Universităţii din Iaşi). Dar admiraţia celorlalţi mi se părea lipsită de autenticitate, un banal fenomen de contaminare mediatică, ce scotea în evidenţă aspectele superficiale ale unei personalităţi de calibru greu, nu lipsite de contradicţii. I-am auzit pe mulţi indivizi de gust îndoielnic şi cultură precară făcînd mare caz de „paradoxele“, de „spiritele“ lui Paleologu. Toţi îi spuneau, cu nesimţită familiaritate, „conu’ Alecu“, de parcă s-ar fi referit la un Mitică oarecare – e drept, cu ceva ştaif aristocratic în plus. Din