Exprimarea exactă a propriilor idei, considerată drept unică posibilitate de transmitere şi depozitare a lor în formă intactă, reprezintă una dintre nostalgiile definitorii ale gândirii umane dintotdeauna. Totodată, este unanim admis faptul că „tot ceea ce este temeinic înţeles poate fi exprimat cu claritate“. Verdictul filosofului francez temperează în cheia dimensiunii umane utopia transmisiei pure a ideilor şi conferă comunicării interumane ce se doreşte consistentă o componentă didactică (de învăţare). Axioma pare cu atât mai valabilă în cazul limbajului ştiinţific, în care tinde să fie mereu mai ferm încadrat şi cel medical. Departe de a determina încorsetarea libertăţii de gândire inerentă profesiunii medicale, conceptul modern de „medicină bazată pe dovezi“ se înscrie pe această coordonată, propunându-şi să impună rigoare raţionamentului clinic cu scopul declarat de a face posibilă uniformizarea limbajului profesional şi prin urmare făcând posibilă comunicarea coerentă. (...)

Structurate logic, datele culese prin anamneză, examen clinic şi pe calea investigaţiilor paraclinice, vor trebui să se acumuleze progresiv în foaia de observaţie, începând cu momentul evaluării iniţiale şi reflectând evoluţia ulterioară, pe durata observaţiei, atât a stării pacientului, cât şi a raţionamentelor dezvoltate de clinician. În final, epicriza este chemată să sintetizeze într-un limbaj ştiinţific etapele diagnostice, demersurile terapeutice, evoluţia cazului, recomandările la externare. Literatura ştiinţifică medicală de referinţă (tratate, monografii etc.) oferă modele de limbaj medical, consultarea acestora frecventă regăsindu-se în însăşi exprimarea propriilor idei, oglindă fidelă a nivelului de pregătire a medicului. În acest fel, foaia de observaţie, biletul de externare şi scrisoarea medicală devin – dincolo de aspectele ştiinţifice şi medico-lega