În momente groaznice precum cel pe care-l traversează omenirea în prezent, te poţi trezi în situaţia de a alege: gândeşti cu inima sau cu creierul?
Ori, în formula mixtă: cât cu inima şi cât cu creierul? Este ca atunci când îţi duci copilul la medic. Pentru a-l salva, trebuie să-l supui unor tratamente dure. Dar ţi se rupe inima: nu-l poţi vedea suferind, e copilul tău... Inima îţi spune să nu-l supui unor cazne suplimentare. Dar creierul te avertizează: dacă te mai codeşti mult, s-ar putea să-l pierzi! Şi atunci?...
România este acum pacientul care trebuie dus la doctor. Locuitorii ei suferă cumplit. Nu poţi să nu fii cu inima alături de ei, de suferinţele lor. Dar nici nu poţi trimite creierul în concediu de odihnă!
Personal, mă simt solidar cu milioanele de oameni care o duc din rău în mai rău. Mă refer la acei compatrioţi care au muncit sau muncesc cinstit, binemeritând fiecare bănuţ din pensia ori din leafa lor. Mă simt solidar şi cu oamenii cu sănătatea şubrezită. Acestora nu le poţi cere să se descurce singuri în jungla capitalismului. Ei chiar au nevoie de sprijinul celor apţi de muncă. Pur şi simplu, aşa funcţionează o societate civilizată.
Nu simt însă nicio durere faţă de cei care păcălesc viaţa, trăind pe spinarea altora! Iar aici se încadrează multe, prea multe categorii, semn că la şmecherii suntem campioni mondiali.
Sunt demni de tot dispreţul bolnavii închipuiţi care se înfruptă din bani necuveniţi. Cu o relaţie la spital sau contra unei şpăgi bine plasate, descurcăreţii înnădesc concedii medicale cu nemiluita ori se pensionează pe caz de boală. Apoi, apele se despart. Unii aşteaptă la crâşmă să le aducă poştaşul pensia, răstimp în care îşi fac datoria patriotică de a înjura guvernul. Alţii sapă şanţuri „la negru", culeg portocale prin Italia sau fac minuni în propria ogradă. Orbii conduc maşina, şchiopii aleargă dup
