Ne-am oprit, la întâmplare, în câteva sate. Micfalău. Frumoasa. Făgeţel. Sate din judeţele Covasna şi Harghita. Localităţi în care românii sunt din ce în ce mai puţini. Nemaiavând vecini români, vorbesc doar în maghiară. Duminica şi de sărbători sufletul lor se roagă Domnului în graiul părinţilor lor.
Satul Micfalău este situat foarte aproape de reşedinţa judeţului Covasna, oraşul Sfântu Gheorghe. În 1992 s-au declarat aici 141 de credincioşi români, în 2002 nu mai erau decât 119. Şcoală în limba română nu mai este, grădiniţă a mai fost până acum vreo 10 ani. Biserica a fost ridicată la 1878 şi poartă hramul Sfântul Ierarh Nicolae. În cimitir, crucile au pe ele nume româneşti maghiarizate.
Părintele din Micfalău este plecat din sat, dar o găsim pe soţia sa. Lucrează cot la cot cu vecinii să pună cartofii. "Pentru mâncare. Altceva nu ai ce să faci cu ei aici! Sunt mulţi! Dar, dacă nu am pune cartofii sau nu am creşte animale, nu ştiu din ce am trăi." Oamenii din sat, cei cu putere de muncă şi cu noroc, merg la oraş. Cei care rămân acasă, muncesc la câmp. Vin la biserică mai mult de sărbători.
Dar în sat trăieşte tanti Ana, care are 87 de ani. "Ea nu ratează nici o slujbă." Uneori, în biserică, sunt preotul, preoteasa şi (tanti) Ana "neni", cum i se spune în sat. Ştie toate slujbele pe dinafară. În româneşte. E chiar o minune. Ne ducem să o întâlnim. Atâta cunoaştere parcă te face să uiţi puţin durerea că sunt mulţi români care şi-au uitat graiul. Găsim repede casa în care locuieşte tanti Ana. Ne întâmpină nepoata sa, ne spune bună ziua (credem) în maghiară.
Îi zâmbim. Ne-am obişnuit zilele acestea să auzim limba maghiară la tot pasul. Îi spunem că vrem să vorbim cu bunica sa şi... din casă se aude o voce de femeie întrebând ceva... în maghiară. Zâmbim din nou. "Bună ziua. Ana Vereş sunteţi?" "Daaa...." Din casă iese
