Cum măsurile de austeritate negociate în aceste zile acaparează, firesc, atenţia opiniei publice, riscă să treacă neobservată adoptarea legii lustraţiei, fundamentală pentru o fostă ţară comunistă. Sursa: EVZ
Primul impuls e să spui că e o lege tardivă la douăzeci de ani de la Proclamaţia de la Timişoara şi că România ar fi arătat cu totul altfel în cazul în care celebrul punct 8 intra în vigoare în acel prim an de tranziţie spre - dar asta am aflat-o mult mai târziu - un stat falimentar, clientelar, iar lista ar putea continua la nesfârşit fără nicio repetiţie. De altfel, şi de la înalta tribună a parlamentului au fost voci care au recunoscut cât e de târziu şi de puţin util să legiferăm lustraţia. Adică să pornim oficial purificarea şi decomunizarea unei societăţi care a avut două decenii la dispoziţie pentru a naşte alţi monştri meritând, la rândul lor, o lustraţie sănătoasă.
Cred că, în bună tradiţie românească, am izbutit să compromitem şi lustraţia, nu doar pentru că şi Albania a părut mai grăbită decât noi, chit că, la începutul anului trecut, legea cu care se fălea Sali Berisha că ar fi „o istorică victorie împotriva crimei politice” a arcuit destule sprâncene prin Consiliul Europei.
Nu doar pentru că Roberta Anastase ne-a dezvăluit că Bogdan Olteanu, ilustrul finanţist de azi renegat până şi de partidul care l-a trimis disciplinar la bancă, a ferecat ani buni legea la sertar şi a înghiţit cheia. Nu numai fiindcă lustraţie înseamnă pentru opoziţie cum să scape de Băsescu, iar pentru putere, cum să-i dea decisiva lui Iliescu. Aici, Cristi Preda o zice bine: sincer, de ce s-or fi străduit atât pedeliştii şi asociaţii să-l lustreze pe fostul demnitar comunist Ion Iliescu după ce a fost ales de trei ori într-o Românie democratică?!
În urmă cu douăzeci de ani, când eram, în Piaţa Universităţii, ca mulţimea venită la c
