Teatrul german din România – cel din Timişoara, ca şi secţia germană a Teatrului Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu – reprezintă un fenomen unic în Europa, din est, ca şi din vest. România este, practic, singura ţară unde se joacă teatru, la nivel repertorial şi profesionist, în română, maghiară, germană şi idiş. Dar paradoxul e total: deşi singurul care deserveşte, în continuare, cultura proprie a unei comunităţi etnice puternic reprezentate e teatrul de limbă maghiară, el este şi singurul larg perceput ca fiind creator de artă la standarde înalte, şi nu doar un teatru minoritar. Existenţa teatrului de expresie germană de la noi a stat, o bună vreme, sub semnul precarităţii; la fel precum Teatrul Evreiesc acum, Teatrul German de Stat din Timişoara a trecut prin etapa dureroasă a pierderii publicului căruia i se adresa prin definiţie şi, în egală măsură, a artiştilor vorbitori nativi. Pentru cineva crescut în cultura unui teatru cu miză identitară, progresiva înmulţire a spectatorilor care ascultă la căşti trebuie să fi fost o experienţă traumatizantă: dincolo de înţelegerea nemediată a textului, e vorba despre împărtăşirea unor valori şi tradiţii comune, un tip de complicitate a actorului cu cel care-l priveşte reprezentînd, foarte aproape, însăşi definiţia artei scenice. Ce ştim astăzi despre Teatrul German din Timişoara? Ştim, în primul rînd, că ceea ce cunoaştem e prea puţin. Mai demult, actorii (cu origini etnice duble, române şi germane) îşi alegeau adeseori, ca nume de afiş, numele mamei – căci era german; distribuţiile nu cuprindeau, practic, onomastici negermane. Trupa de acum cuprinde cîţiva germani din Germania (fiindcă, în condiţiile concurenţiale din Republica Federală, TGST e o alternativă căutată, iar la audiţii se prezintă zeci de actori), puţini etnici nemţi din România şi mulţi români, uneori cu rădăcini germane, care au deprins limba în sistem