Densitatea de afişe muzicale tentante in mai şi iunie la Bucureşti este cu totul deosebită. Unele evenimente sunt anunţate şi nu se intâmplă - cazul Cesaria Evora sau Michel Camillo -, altele nu reprezintă noutăţi dar se ridică la inălţimea aşteptărilor - John McLaughlin, iar altele au statură de megaeveniment, cazul ACDC.
Şi m-am referit la o singură săptămână, 14-21 mai. Ne aşteaptă o nouă intâlnire cu Al di Meola World Sinfonia la final de mai, Bob Dylan pe 2 iunie, Eric Clapton şi Elton John in 11 şi 12 iunie, iar lista ar putea continua. Fenomenul este interesant şi, bineinţeles, paradoxal. Numai că această senzaţie stranie creată de numărul foarte mare de vedete ale muzicii de jazz, rock sau pop care vizitează Bucureştiul pe fondul unor manifestări oarecum dramatice ale crizei economice se inscrie se pare in modelul balcanic al mileniului trei. Cu alte cuvinte, pe un fond sănătos sau nu, incepem să acceptăm convieţuirea cu un alt tip de normalitate. Tot mai schimbătoare. Cea de acum se desfăşoară după modelul - viaţă culturală intensă, direct proporţională cu instabilitatea economică. Din fericire, aceasta nu este o regulă. Nu de alta, dar fanii impătimiţi ai genurilor muzicale mai sus menţionate şi-ar putea dori o criză economică perpetuă, lucru de altminteri foarte la indemâna românilor in acest moment.
Mă voi opri in aceste rânduri la o prezenţă dominată de firesc şi excelenţă in acelaşi timp. Vizitând pentru a doua oară Bucureştiul, Dianne Reeves a susţinut un concert care acum, după stingerea parţială a ecourilor sale, imi aduce in minte expresii clişeizate, de tipul "o oază de normalitate" sau "o binevenită porţie de firesc...". Da. Există tentaţia de a scrie mai mult despre senzaţia reconfortant de normală şi de firească lăsată de modul in care face muzică această divă "fără tocuri" a jazz-ului mondial, decât despre acurateţea stilis
