Până la urmă, se vede treaba că nu avem de ales. Opţiunea Guvernului e de neclintit, chiar dacă a ajuns să fie contestată în ultimele zile inclusiv din interiorul principalului partid de guvernământ. Scăderile cu 25 de procente, respectiv 15, capătă caracter universal.

Până şi tratamentul unanim este vehement criticat, din cauza acelor categorii răsfăţate de bugetari şi pensionari mult mai bine plătite decât ceilalţi. Acestora li s-a promis o taxă de solidaritate, dar câte nu s-au spus până acum despre măsurile de austeritate?

Actul de condamnare a salariilor şi pensiilor e în plină construcţie, iar membrii Guvernului nu se arată prea vorbăreţi. Doar şeful de la Finanţe, ajutat din când în când de cei de la Banca Naţională, este invitat pe toate posturile TV să explice situaţia. Cu tot calmul de care dă dovadă ministrul, pledoariile sale par să nu convingă. Oamenii vor ca vinovaţii să plătească pentru rezultatul guvernărilor slabe din ultimii 20 de ani. Asta ar fi o primă soluţie de aplanare a tensiunilor, un "bonus" pentru toţi cei care au pierdut din venituri pe motiv de criză. Dar cum pot fi pedepsiţi aceia care au avut grijă ca responsabilitatea să fie una de tip colectiv, în aşa fel încât un potenţial vinovat să poată fi practic imposibil de dovedit? Există o singură cale: ignorarea următoarelor alegeri. În lipsa unei noi generaţii de politicieni, mai devotaţi ţării decât lor înşile, ce mai poate schimba un scrutin?

Există însă şi opţiuni mai practice. Pe lângă vânătoarea de vrăjitoare, toată lumea s-a simţit datoare să propună tot felul de modalităţi de salvare. De la creşterea taxelor, în locul reducerii veniturilor, la vânzarea ultimelor participaţii ale statului, de la reducerea solidară a salariilor miniştrilor, parlamentarilor şi a cheltuielilor acestora până la combaterea eficientă a evaziunii şi contrabandei. Dar, aşa cu