Nu am văzut în Bucureşti, într-o zi obişnuită, gay care să meargă de mână. Doamne fereşte să se sărute în public! Nu am văzut gay la restaurant care să se mângâie pe mână. Nu am văzut niciuna dintre manifestările pe care le-am văzut atât de fireşti în alte oraşe europene sau de aiurea. Asta în Bucureşti, că în provincie tabu-urile sunt şi mai pronunţate. Se mai întreabă câte unul de ce e nevoie ca minorităţile sexuale să facă paradă pe străzile oraşului? De ce întotdeauna cei mai exhibiţionişti dintre ei participă la aceste parade? De-aia, pentru că e nevoie. Pentru că aşa se obţin drepturile. Nici negrii din Statele Unite nu şi-au obţinut dreptul de a mânca în aceleaşi restaurante, de a merge cu aceleaşi autobuze cu albii şi de a deveni preşedinţi ai ţării stând frumos acasă.
Că în fiecare an se găsesc suficienţi frustraţi care nu au alte preocupări decât să se indigneze de orientările sexuale ale altora şi să iasă la bătaie cu icoana în mână, nu ne miră. Exaltaţi se găsesc peste tot, iar despre extremismul ortodox scrie Paul Vârvea mult mai bine decât mine. Tot el a scris foarte bine despre jegul pe care a fost în stare să îl debiteze Iulian Urban. Aşa că nu mai insist. Vreau însă să vă atrag atenţia că ambasadele Africii de Sud, Australiei, Canadei, Cehiei, Franţei, Germaniei, Marii Britanii, Olandei, Spaniei, Suediei şi Statelor Unite au simţit nevoia să dea un comunicat de sprijin pentru Marşul Diversităţii. Asta ne cam arată că noi înşine nu prea suntem un model de toleranţă, când vine vorba de minorităţi sexuale.
Nu am văzut în Bucureşti, într-o zi obişnuită, gay care să meargă de mână. Doamne fereşte să se sărute în public! Nu am văzut gay la restaurant care să se mângâie pe mână. Nu am văzut niciuna dintre manifestările pe care le-am văzut atât de fireşti în alte oraşe europene sau de aiurea. Asta în Bucureşti, că în provincie tabu-urile sunt
