Omul gospodar îşi face vara sanie şi iarna o pune pe foc - aşa sună o zicală updatată.
Nu mai avem mult până acolo: în Bucureşti, subvenţiile pentru căldură nu vor mai fi acordate „la grămadă", ci doar celor care nu pot plăti o gigacalorie mai scumpă, cu vreo 250% după calculele preşedintelui Ligii Habitat, Mihai Mereuţă. Corect, dar tardiv. Milioane de orăşeni sunt subjugaţi de CET-urile sufocate de pierderi şi susţinute prin cârpeli.
Ani la rând, municipalităţile au pompat subvenţii prin ţevi, astfel încât consumatorii să nu resimtă costul acestei escrocherii: o schemă în care clientul e captiv şi cotizează fără să aibă dreptul la opţiuni. Poţi să negociezi direct condiţiile de furnizare a serviciilor de încălzire? Nu. Poţi să treci la alt furnizor? Doar dacă te muţi. Vrei să ieşi din sistem şi să te descurci singur? Chiar dacă ţi se permite, ai nevoie de un milion de hârţoage şi de semnături, iar până ţi se aprobă trece iarna. Vrei să creşti temperatura sau să primeşti căldură doar câteva ore când nu eşti acasă? Nicio şansă! Faptul că încă ne mai încălzim caloriferele după cum dispune „un factor de decizie" miroase a comunism de la o poştă.
Există oraşe care nu şi-au mai permis să suporte regiile locale, iar oamenii au investit în alte surse de încălzire - centrale de apartament şi de bloc pe gaz sau instalaţii electrice. Ei decid când şi cât de cald să le fie, nu depind de vecinul cu datorii şi pot controla simplu costul, comparând valorile de pe factură cu cele din contor. Surprinzător sau nu, în Bucureşti, singura capitală din lume cu şapte primari, dar şi în alte oraşe mari, „blocatarii" au rămas sclavii gigacaloriei. Şi nu toţi vor avea sanie la iarnă.
