Puteai să juri că, dacă se va ocupa de haosul din Irak, Loach nu îl va trata povestindu- i originile, căutând vinovaţii şi anticipându- i consecinţele.
Şi aşa se şi întâmplă, cineastul face ce ştie el mai bine: pune oameni obişnuiţi în situaţii extraordinare şi observă războiul prin intermediul impactului pe care îl are asupra lor.
Înclinaţia către stânga a regizorului britanic nu se dezminte, dar nici nu se manifestă tezist: pune punctul pe privatizarea conflictului armat fără a-l reduce la acest aspect.
„Route Irish”, al cărui nume vine de la drumul care leagă Bagdadul de aeroport, are în plus avantajul unei intrigi poliţiste, excelent gestionate şi dozate de Loach şi de scenaristul Paul Laverty.
Potrivit estimărilor lui Patrick Cockburn, un analist specializat în războiul din Irak, 160.000 de contractori particulari se aflau în ţara respectivă pe timpul ocupaţiei; războiul n-ar fi putut fi purtat fără ei. Erau bine plătiţi, lăsaţi să abuzeze localnicii cât pofteau, însă trataţi de autorităţi drept „carne de tun”.
Laverty povesteşte cazul lui Robert, un contractor scoţian mort în Irak; când a revenit acasă în coşciug, n-au existat condoleanţe de la politicieni, nici nu s-a fluturat Union Jack-ul şi nimeni nu a pus vreo întrebare referitor la circumstanţele în care şi-a pierdut viaţa. Un subiect care îi vine ca o mănuşă lui Loach, cuplând demersul etic cu acela regizoral: cineastul reuşeşte să creeze o reconversie morală perfect credibilă a unui antierou şi, totodată, să te ţină în priză cu răsturnările de situaţie prin care trece ancheta.
Drama funcţionează cu precizia unui ceas elveţian, de la prestaţiile actoriceşti până la scenografie. Ce mai, Loach îşi merită pe deplin nu doar locul în Competiţie şi un premiu, ci şi ovaţiile prelungite de la finalul proiecţiei.
Corespondenţă de la
