O serie de paradoxuri matematice demonstrează faptul că în multe cazuri rezultatele alegerilor, oricât ar fi ele de democratice, nu oglindesc preferinţele alegătorilor.
După cum bine se ştie, mai ales în această perioadă, nimeni nu este de acord cu deciziile adoptate de guvernanţi. Însă, cum este posibil, având în vedere că aceştia sunt câştigătorii unor alegeri libere şi democratice? În realitate, dacă observăm cu atenţie cifrele, constatăm că nu este obligatoriu ca majoritatea cetăţenilor să fi votat candidatul care a fost efectiv ales. Iar asta nu este o surpriză: este unul dintre paradoxurile matematice ale sistemelor electorale din toată lumea luate sub lupă de Ian Stewart într-un articol recent, publicat în revista New Scientist.
„Garantarea alegerilor libere este prevăzută de lege, însă este responsabilitatea matematicienilor să se asigure că acestea sunt corecte din punct de vedere algebric. De altfel, matematicienii încearcă de secole să pună la punct mecanisme care să combine exigenţele aritmetice cu cele politice, de exemplu să garanteze executivului o anumită stabilitate şi posibilitatea de a guverna. Însă, după sute de ani de studii, suntem departe de soluţia perfectă“, a explicat autorul.
Majoritatea... pierde
Sistemul majoritar este cel mai simplu şi antic: victoria revine candidatului care a primit cel mai mare număr de voturi. Acest sistem adoptat în toată lumea anglo-saxonă (SUA, Marea Britanie, Canada şi India) funcţionează destul de bine la nivel teoretic, însă necesită un absenteism redus şi un număr maxim de doi candidaţi. În cazul în care numărul candidaţilor este mai mare, sistemul pierde din... corectitudine. Se poate întâmpla ca, de exemplu, candidatul „A“ să obţină 40 la sută din voturi, „B“- 25 la sută şi „C“ - 35 la sută. „A“ va fi ales, în ciuda faptului că 60 la sută din populaţie nu îl dore
