În disputele interne privind măsurile de austeritate bugetară există tendința de a face abstracție de uriașele probleme ale uniunii economice din care și România face parte. Dificultățile de finanțare a cheltuielilor statului sunt în acest moment o problemă europeană, nu doar a guvernului nostru actual, sau a celor care vor urma. Nu zic că nu este bine că se pune patimă în stabilirea responsabilităților pentru situația în care s-a ajuns, deoarece asta atrage atenția politicienilor că manipularea electoratului prin măsuri inadecvate puterii economice a statului îi poate scoate definitiv din scenă. Austeritatea este însă cuvântul de ordine în toată Europa.
Cazul Greciei este doar factorul declanșator al conștientizării la nivelul UE că, până una-alta, singura consecință a pachetului extem de consistent de ajutor susținut de Comisia Europeană și FMI, a fost mutarea atenției speculatorilor asupra Portugaliei sau Spaniei, următoarele state cu datorii publice care depășesc PIB-ul. Acest lucru demonstrează fără niciun dubiu că s-a produs o falie imensă între capital, tranzacții financiare și economia reală, cea a producției de bunuri și servicii, economie reală care sub nicio circumstanță nu poate oferi deținătorilor de fonduri, randamentele de tip casino cu care erau obișnuiți. Recesiunea este consecința.
Urmarea acestei stări de lucruri se resimte acum direct și asupra României, prăbușirea economiei de la o creștere de 7,3% la finalul anului 2008 la recesiunea severă din 2009, fiind în proporție covârșitoare efectul inversării fluxului de capital străin în căutare de rentă pe termen scurt. A urmat frâna drastică a creditării consumului. Colapsul veniturilor bugetare a fost extrem de rapid și am ajuns astfel în fața opțiunilor radicale de astăzi, fie tăiem cheltuielile, fie majorăm taxele, fie, din păcate varianta cea mai probabilă, și una și cealaltă.
