Gourstave Flaubear, așa este rebotezat ludic Gustave Flaubert, omul-urs, de către fanul său Julian Barnes, care îi dedică un roman neobișnuit: Papagalul lui Flaubert. O carte marcată de oralitate: însă doresc să fie limpede, Barnes nu este un flecar, ci un inegalabil causeur îndrăgostit pe viață și pe moarte de scriitorul francez. Ca aproape roman biografic, Papagalul lui Flaubert materializează questa unui autor întru un alt autor aproape divinizat (iată cum apare Flaubert portretizat într-o fișă șarmantă de dicționar, à la Barnes: “Tatăl realismului. Călăul Romantismului. Podul de pontoane care-l leagă pe Balzac de Joyce. Precursorul lui Proust”). Apoi mai este vorba, în același timp, despre un roman care apelează la strategii de tip trompe l’oeil, luând în vizor ce a făcut și ce n-a făcut și ce ar fi putut face Flaubert în și cu viața/scrisul lui.

Premisa acestei cărți unice este următoarea: cum poate fi abordat trecutul în așa fel încât să fie prezentificat necanonizant? Julian Barnes dă pilda purcelușului mânjit cu untură, care aleargă speriat și ridicol pe ringul cu dansatori. Barnes caută, inițial, asemenea unui turist obedient, urmele vechi și noi ale subiectului său predilect, muzee, străduțe, reclame – dar paradoxul este pus pe tapet de la început: Flaubert a interzis viitorului să scotocească în viața sa particulară. Cititorul se poate întreba, pe bună dreptate atunci: și, totuși, cine și ce este papagalul lui Flaubert, are vreun rost acest titlu sau este doar un truc, o păcăleală? Loulou, papagalul împăiat, cu care Barnes însuși comite un eye contact, este o punte bizară spre scriitorul francez, este un medium confecționat: într-una din povestirile celebre ale lui Flaubert, Loulou, hiperbolizat mistic de o femeie naivă, este perceput a fi Duhul Sfânt. De unde concluzia lui Barnes: “papagalul este un exemplu perfect, bine controlat, al grotescu