Psihologii spun că orice cuplu este un organism viu, miza unei lupte permanente între forţe de coeziune - care asigură fidelitatea - şi forţe de dezbinare. Şi totuşi, de ce rămân perechile unite?
În adâncul sufletului, toţi oamenii cred în „marea iubire": să se unească şi să se iubească printr-o deplină fidelitate, pentru eternitate. Cei care decid să trăiască împreună şi să se căsătorească o fac cu intenţia sau chiar cu certitudinea de a rămâne fideli partenerului pentru totdeauna; mai cu seamă dacă vor să aibă copii, fapt care se bazează pe dorinţa de perenitate.
Însă orice cuplu este un sistem complex şi un organism viu care nu poate fi redus la o simplă sumă de dorinţe şi de caracteristici ale fiinţelor care îl formează, scrie psihosociologul francez Jacques Salomé în cartea „Singurătatea în doi nu e pentru noi", apărută în limba română la editura „Curtea Veche". Cuplul este ceva mai mult decât reuniunea trăsăturilor fiecăruia dintre membrii săi.
Astfel, acesta are caracteristici şi legi proprii. Este supus efectului unor surse de perturbare având origini diverse atât interne, cât şi externe, la care trebuie să se adapteze, pe care trebuie să se plieze sau faţă de care trebuie să se sustragă - prin urmare este supus unor forţe contradictorii. Unele dintre acestea duc în direcţia stabilităţii, contopirii, permanenţei, familiarului, siguranţei şi cunoscutului. Acestea sunt forţele de coeziune care vizează consolidarea şi accentuarea legăturii. Celelalte conspiră împotriva acestei uniuni: pun relaţia la încercare, o brutalizează, o destabilizează şi o dezorganizează. Ele sunt în slujba schimbării, a nevoii de autonomie, de individualizare şi de independenţă a fiecăruia dintre parteneri. Acestea sunt forţele de destrămare.
„Suntem foarte buni prieteni"
În vârstă de 27 de ani, Ana, căsătorită de doi ani cu iubitul ei din liceu, spune că d
