În ianuarie 1990, m-am nimerit, împreună cu un grup de colegi de facultate, în mijlocul unui miting pro-FSN, organizat în faţa Palatului Victoria.
În acel moment nu eram prea lămuriţi cine este Iliescu, dar credeam că România are nevoie de o democraţie de tip occidental, de un sistem pluripartit şi de privatizare, aşa că am început să discutăm cu manifestanţii. Cel care ne-a demascat a fost un colonel din Ministerul Apărării, care ne-a întrebat foarte agresiv: „Ce aveţi cu Ion Iliescu?”. În momentul următor am fost înconjuraţi de un grup de tipi solizi/graşi, cu geci de piele, iar peste 30 de secunde cineva a strigat: „Ăla are dolari în geantă!”.
O ploaie de pumni a început să curgă peste unul din colegii noştri, care a scăpat doar fiindcă fugea foarte repede. Ceilalţi ne-am împrăştiat ca porumbeii, bucuroşi că n-am fost identificaţi drept duşmani ai poporului.
Mi-am adus aminte de această poveste citind în Gândul: „Crisparea instalată ca un «rictus mortis» pe chipul blond al lui Hoară (...) îi poate asigura pe toţi puternicii zilei că timpul dictaturii a trecut, iar radicalizarea maselor împotriva guvernanţilor ar putea scăpa, nedorit, de sub control”. Iar în acelaşi ziar, Cristian Tudor Popescu a scris: „Imaginaţi-vă că în faţa zecilor de mii de manifestanţi ar fi apărut nu alde Hoară, care a fost luat cu pietre, ci Boc.(...) Acest guvern şi-a tăiat toate căile de comunicare cu populaţia”.
Nu că m-aş fi aşteptat din partea lui Cristian Tudor Popescu la un pic de compasiune pentru un om înjurat, scuipat şi umilit pentru simplul fapt că avea alte opinii decât sindicaliştii mobilizaţi, inclusiv de către PSD, în Piaţa Victoriei. Dar aş fi curios ce ar spune editorialistul ziarului „Gândul” dacă ar nimeri în mijlocul unui miting pro-Băsescu, unde manifestanţii furioşi i-ar turna apă în cap şi i-ar da şuturi în fund. Iar a
