Există oameni care au puterea să oprească timpul în loc. E o fascinație greu de descris, care vine de dincolo de cuvinte, liniștea celui împăcat cu propria persoană, care e molipsitoare și te face să uiți de problemele cotidiene. Și, cât timp te afli în preajma lor, lucrurile devin extrem de simple. Precum o poveste care te ține cu sufletul la gură, chiar dacă știi că nimic rău nu i se poate întâmpla eroului principal.

Iar un astfel de om e prințul Șerban Cantacuzino, descendent al familiilor Bibescu, Știrbey și Cantacuzino. Născut în 1928, în România, Șerban Catancuzino, a plecat la 11 ani, în Anglia, împreună cu mama lui. A fost dorința tatălui său, celebru arhitect interbelic, de a le oferi copiilor o educație deosebită. Destinul a făcut ca despărțirea să fie definitivă. Au urmat războiul și regimul comunist. Tatăl său a făcut pușcărie politică timp de 6 ani (inclusiv Canalul) și s-a stins din viață în 1960.

Șerban Cantacuzino a studiat la Colegiul Winchester și la Cambdridge. A devenit arhitect, precum tatăl lui, recunoscut în Marea Britanie unde, între 1979 și 1994, a fost membru al Comisiei Regale pentru Arte Frumoase. După 2000, când a înființat Fundația ”Pro Patrimonio”, a revenit constant în România, implicându-se activ în salvarea și restaurarea clădirilor de patrimoniu, de la bisericile de lemn din Maramureș, la mănăstirile din Bucovina, clădirile din centrul Brașovului ori, mai recent, cele de la Roșia Montana.

Acum, a venit în România pentru a întocmi un raport pentru UNESCO referitor la stările cetăților dacice din Munții Orăștiei. ”Trebuie să văd care e situația lor, care am auzit că e destul de proastă. Încerc însă să mă duc acolo fără nicio prejudecată”, spune Șerban Cantacuzino, la începutul unei conversații, pornită la o cafea în ”La Piazzeta”, din Cluj, continuată apoi pe pietonala de pe Eroilor, dus și întors, între Turnul Cr