Trăiesc o mare dezamăgire. Mi se întăreşte convingerea că în România, deşi există legi, regulamente, fişe ale postului şi obligaţii de serviciu, nimeni nu face mai nimic dacă nu e fie stimulat suplimentar, fie ameninţat că-şi pierde postul.

Mai mult, dacă eşti un cetăţean oarecare, chiar dacă ai şcoli înalte la activ şi impozitele plătite la zi, nimeni nu te bagă-n seamă dacă nu eşti o celebritate. Sunt uluită să constat cum în această Românie bolundă, chipul meu, ajuns celebru prin şansa uriaşă pe care am avut-o de a apărea la televizor, a ajuns să se transforme într-un soi de „passepartout", menit să deschidă uşi, să mişte lucruri, să rezolve probleme. Bunăoară, dacă se îmbolnăveşte cineva apropiat, obligatoriu la doctor sunt rugată să merg şi eu.

Nu neapărat pentru a face ceva, ci doar „ca să fiu acolo", să fiu văzută, ca o garanţie a faptului că pacientul va fi bine îngrijit. Când cineva are de obţinut o hârtie absolut legală, telefonul meu funcţionează ca un bumerang, ca un deschizător de uşi pe care altminteri numai sume considerabile de bani le-ar putea unge. Dacă cineva se căzneşte să rezolve un litigiu cu un şef (dintr-aceia care au întotdeauna dreptate!), subsemnata e „accesată" pentru a pune o vorbă bună, menită să-l înmoaie pe respectiv.

La ghişee la care funcţionari publici încruntaţi îşi tratează clienţii cu sictir, zâmbetul meu e folosit ca să descreţească frunţile, grăbind rezolvarea problemei. Şi uite-aşa, „N-avem!" se transformă în „Avem!", „Nu se poate!" devine „Rezolvăm imediat!", „Veniţi mâine!" îi face loc unui politicos: „Aşteptaţi o secundă!"

Desigur că e măgulitor pentru mine, purtătorul de chip celebru, însă aceasta e doar partea văzută a aisbergului! Dar nu pot să nu mă întreb cum s-or descurca sărmanii oameni de rând, iluştrii necunoscuţi care nu apar la televizor şi nu jonglează cu sume uriaşe, a căror singură greş