Prima jumătate a anului 1990 a fost una dintre cele mai bogate în evenimente, destule dramatice, din istoria contemporană a României.
M‑am numărat printre cei care, imediat după Revoluţie, s‑au amăgit cu ideea unei întoarceri rapide la normalitate. Şi, implicit, a fiecăruia la uneltele lui. Am avut o polemică pe această temă cu regretatul O. Paler, care a replicat articolului meu din „România literară" printr‑o simplă întrebare: la care normalitate? Dreptatea era, fireşte, de partea lui şi numai ironia sorţii a făcut ca, în anii următori, el să se întoarcă la scrisul lui iar eu să intru în politică.
Dacă mi s‑ar fi spus în decembrie 1989, când ceream scuze într‑un editorial cititorilor „României literare" pentru compromisurile morale din timpul regimului comunist (deşi eu însumi nu scrisesem niciodată despre Ceauşescu sau despre „măreţele realizări"), că voi părăsi literatura pentru ani buni în favoarea politicii militante, i‑aş fi râs în nas. Nici în aprilie 1990, când votul redacţiei m‑a preferat aceluiaşi O. Paler la conducerea „României literare", nu‑mi închipuiam că voi crea un partid (eu, care nu fusesem membru PCR), că voi fi senator şi, vai mie, candidat la Preşedinţia României.
Activitatea mea a rămas literară o bună bucată de vreme. Scriam articole politice, e drept, dar într‑o publicaţie literară şi‑mi vedeam de facultate şi de... legea învăţământului. S‑ar zice că ţineam încă la părerea că artistul trebuie să se întoarcă la uneltele sale, deşi 1990 a fost anul în care mulţi intelectuali au prins gustul unor roluri pentru care n‑aveau nicio pregătire. Iar unii dintre ei, activi încă, n‑aveau nici măcar vocaţie.
Momentul culminant al jurnalismului meu politic l‑a reprezentat un interviu luat preşedintelui Ion Iliescu. Nu l‑am reprodus în culegerea de articole din acelaşi an, intitulată, cum altfel?, „Dreptul la normalitate". Et pour c
