"Ţăranul e ultimul om pe care toţi calcă să se ridice ei"... Pe badea Grigore Găina l-am văzut într-o duminică, ieşise de la biserică şi se oprise de vorbă cu nişte vecini. Îmbrăcat româneşte cu cămaşă albă de cânepă, cioareci negri, pieptar înfundat şi suman, era mai frumos decât biserica din Feldru şi mai mândru decât prima duminică însorită de început de primăvară. Erau mulţi săteni în port năsăudean, însă personajul meu respira distincţie, rafinament, fast. L-am urmat pe poteca îngustă pe badea Grigore, recunoscătoare că s-a învoit să stea de vorbă cu mine, să mă primească preţ de câteva ceasuri în lumea lui, atât de diferită de a mea. Citesc pe una dintre casele pe lângă care trecem "Aici a locuit învăţătorul Vasile Nascu (1816-1867), cel mai mare şi mai harnic apărător al fondurilor şi averilor grănicereşti, pentru care în 17 ani de cinci ori a fost la Împăratul din Viena cerând dreptate pentru grăniceri".

Badea Grigore îmi spune că pe aici a trecut frontiera şi că ţinutului Năsăudului i se spunea "ţara cătanelor negre". De pe atunci are sumanul. Îmi povesteşte că a făcut şcoala primară şi doi ani de liceu, după care a fost exmatriculat. Fiu de chiabur, pericol mare. "Ne-au luat tot. Seceram şi veneam de la batoză cu paiele. Apoi ne-au luat şi paiele."

Strămoşii lui fuseseră ţărani harnici de pe Someş, înstăriţi şi de omenie. Toţi autodidacţi. "Nu duşmănim pe nime", mi-a spus soţia lui, Maria, înainte să aflu că badea Grigore trecuse şi pe la Gherla vreo şapte ani, aşa, să se înveţe minte să nu mai iubească atâta sufletul neamului, să nu mai citească, să nu mai gândească, să nu mai fie aşa de mândru şi de neclintit. M-a dus apoi în camera cu biblioteca şi a scos cu grijă o carte dintr-un raft.

"Domnului Al. Găină, în amintirea clipelor când ne-am întâlnit pe culmile înalte ale Ineului şi a bucuriei că amândoi am rămas p