O cheamă Izabela. Este româncă, are 42 de ani. La 8 ani asculta Carlos Gardel, Edith Piaf şi Maria Tănase. A făcut o şcoală de muzică, dar părinţii au sfătuit-o să meargă la o şcoală sigură şi "practică". Deşi le moştenea pasiunea pentru muzică, deşi avea o voce ireal de frumoasă şi un talent nativ, Izabela s-a dus să înveţe să lucreze cu cifrele.

Timp de 17 ani a lucrat ca director într-o bancă. Până într-o seară, la ziua unui prieten, într-o cârciumă, când s-a ridicat de la masă, a luat microfonul şi i-a dedicat sărbătoritului melodia "Ionel, Ionelule" în franceză! Toată lumea a sărit în picioare. Aplauzele şi cuvintele de încurajare şi, mai ales, insistenţele iubitului ei, au făcut-o să renunţe la bancă şi să-şi trăiască visul de a cânta. Au urmat trei ani de muncă (a reluat şcoala de muzică) şi de participări la diverse evenimente private la care era invitată.

Astăzi, Izabela - Jezebel, pe numele ei de scenă (după filmul cu Bette Davis) trăieşte cântând şi cântă trăind. Toată fiinţa ei este făcută pentru a cânta. Nu mi-o imaginez la bancă, sau făcând altceva, nu înţeleg cum a rezistat fără muzică atâţia ani. Când am auzit-o prima dată am tresărit, apoi am rămas câteva minute încremenită, trăind o dată cu ea, în acelaşi ritm cu al ei, o bucurie şi o emoţie fantastică, pe care nu ştiu să le descriu. Ştiu doar că mă întrebam dacă este Edith Piaf, Patricia Kaas, Cesaria Evora sau Maria Tănase...

NU MANELE, NU SILICOANE

Aberam în mintea mea şi mă întrebam cum e posibil să se adune atâta patimă şi atât talent într-o singură voce? Cum poate cineva să cânte şi muzică latino americană, şi şansonete şi jazz, şi muzică populară românească, într-un registru impecabil? Jezebel are un timbru vocal special, absolut hipnotizant. Cântă şi în franceză şi în spaniolă. Nu am stat mult de vorbă cu ea, dar este atât de modestă şi de rafinat