Vorbeam în numerele trecute despre "lupta" panameză dintre vechi şi nou, despre amestecul absolut fascinant de stiluri arhitecturale. Fără întâmplările bulversante ale istoriei nu s-ar fi întâmplat acest lucru, benefic, de altfel. Trecutul are meandre nebănuite. După ce Capitala a fost distrusă de boli şi de atacurile piraţilor, locuitorii s-au mutat mai la vestul oraşului, în ceea ce se numeşte Casco Viejo (Vechiul cartier), intrat şi acesta în patrimoniul UNESCO. Da, Casco Viejo, acea zonă a Panama City pe care nu ştim dacă să o numim în prezent drept modernă.
Deoarece dalele de beton n-au reuşit să sufoce de ajuns puternicul spirit colonial. Pe aici, turiştii se amestecă într-un ciudat amalgam cu localnicii. Panamezi încântători, care stau la o bârfă mică pe scăunele din plastic, direct pe străduţele cu un vag parfum cubano. Şi femeile lor la fel de încântătoare, care-i muştruluiesc că pierd timpul cu televizorul pe trotuar (!), în loc să se ocupe de educaţia plozilor al căror râs zgomotos răzbate din casele cu viaţa la vedere. Căci aici, pe lângă muzeele care expun viaţa trecută, există şi "muzeele la vedere", adică aceste case cu perdele transparente care îşi expun pitoresc intimitatea.
Probabil nu degeaba se spune despre panamezi că sunt cei mai drăguţi oameni din America Centrală. Par fără griji, deşi ar fi exagerat să spunem că nu au griji, chiar dacă ţara îşi expune nonşalant înflorirea la umbra deselor acuzaţii de corupţie. Mulţi dintre ei muncesc "în administrativul" Canalului şi oricine e angajat la Canal e angajat pe viaţă! Şi, de ce să nu recunoaştem, "comoda" sumă de şapte dolari pe oră le dă dreptul la confortul de a urmări un meci în stradă...
Din anul 2000, de când Canalul Panama a revenit "la matcă", se simte. Adică, ramurile economiei au început să crească încet, dar bine. Unii dintre analişti subliniază f
