După ce a văzut moartea cu ochii, veteranul de război Ioan Drăgan este convins că viaţa e frumoasă şi merită trăită.

Povestea lui Ioan Drăgan începe în toamna lui 1944, când trupele de ocupaţie maghiare se retrăgeau din calea armatei sovietice. Bărbatul povesteşte că nu împlinise 19 ani când l-au luat maghiarii la război. „Eram tânăr atunci. Mi-era groază. Dar ce puteam face? Pe dezertori, dacă îi prindeau, îi împuşcau. Am văzut cu ochii mei lucru acesta. Nu puteam risca şi am plecat forţat. Îmi aduc aminte că ungurii mi-au dat o uniformă de soldat. Nici nu aveam 19 ani. Ce ştie un tânăr la vârsta aceea?", mărturiseşte Drăgan. Bătrânul povesteşte că se apropia de Budapesta şi era împreună cu alţi cinci soldaţi, toţi frânţi de oboseală şi rămaşi în urmă de pluton. Şi-au zis să se odihnească într-un grajd cu fân dintr-un sat. La scurt timp au auzit o bubuitură, un proiectil explodase în apropiere. Nu au dat importanţă. Au dormit până în dimineaţa zilei următoare, când s-au trezit că peste tot mişunau ruşii. „Ce să facem? Singura noastră şansă de a rămâne în viaţă era să ne predăm. Aşa am şi făcut. Norocul nostru, dacă pot să-i spun astfel, a fost că nu aveam puştile şi grenadele asupra noastră când ne-au percheziţionat că, dacă le aveam, ne împuşcau pe loc", explică bărbatul.

Prizonier în lagăr cu prietenul cel mai bun

Drăgan afirmă că ruşii i-au dus, două zile pe jos, într-un lagăr la Debrecen (oraş situat la 220 de km de capitala Ungariei). Acolo erau în jur de 4000 de prizonieri de război de toate naţiile, polonezi, români, nemţi etc. Veteranul nu a trecut singur prin această tragică experienţă. L-a avut alături pe prietenul cel mai bun, Luca Erno, care nu afost la fle de norocos ca el. Lui Drăgan i-au rămas amintiri „negre" din zilele de prizonierat, pe care nici astăzi nu vrea să le dea grai. „E destul atât! A fost crunt,