Noutăţi de genul “Se doreşte, prin lege, închiderea magazinelor de tip duty-free” încep să nu mai reprezinte ştiri în România anului 2010. Prima dată când s-a auzit de aşa ceva, pe undeva prin 2006, da, era ştire. De atunci “noutatea” a mai apărut în diverse forme, la intervale regulate de timp, în mass media, finalitatea fiind, de fiecare dată, lamentabilă. Ultima tentativă de limitare a alimentării prin unele magazine duty-free a filierelor de contrabandă de ţigări a sfârşit odată cu anularea unui ditamai Odin al ministrului Finanţelor, prin care se interzicea vânzarea de produse accizabile în aceste tax-free shop-uri, anulare realizată prin intermediul unei banale sentinţe promovate de Curtea de Apel Ploieşti, care, la chestiunea de faţă, a dovedit că are mai multă autoritate şi putere decât un minister. De aici încolo, probabil că e corect să se spună că totul e posibil.

De aceea, atunci când se anunţă că, printr-un proiect de Ordonanţă de Guvern privind combaterea evaziunii fiscale, se doreşte închiderea etapizată a magazinelor de tip duty-free, operaţiune care se va realiza în primul rând prin sistarea emiterii de autorizaţii, şi în al doilea rând prin limitarea autorizaţiilor deja emise la o perioadă de cinci ani, e greu de investit un minim capital de încredere într-o asemenea măsură.

În primul rând pentru că, încă din 2008 se spunea că în 2009 nu se va mai da nici o autorizaţie pentru duty-free-uri, lucru care nu s-a întâmplat, şi în zona Moraviţa fiind repartizate anul trecut astfel de autorizaţii. În al doilea rând, de unde s-a ajuns la acest termen de cinci ani? S-a calculat că e nevoie de un cincinal ca profiturile realizate de actualii proprietari de astfel de stabilimente să fie suficient de mari încât aceştia să spună “Gata, ne-a ajuns”? Dacă din prima formă a unei legi care se vrea a fi extrem de dură cu evaziunea fiscală se garantează, i