O lume cu substrat grav, scrisă în cheie parodică
O parte emblematică a operei lui Caragiale înfăţişează lumea ca o imensă berărie în care se vorbeşte, se gesticulează, personajele se înfierbântă şi se încaieră verbal, de cele mai multe ori, pentru cauze derizorii şi efemere. Cârciumi, cafenele, birturi, bodegi devin fiecare în parte şi toate la un loc scena pe care protagoniştii îşi permit să se simtă eroi. E teritoriul libertăţii lor absolute, în care au sau n-au treabă, protagoniştii sunt prezenţi la orice oră şi se iluzionează că trăiesc, sporovăind, trăncănind, comentând. Îşi înlocuiesc existenţa reală cu transa provocată de voluptatea trăncănitului. "Domnul Mache şade la o masă în berărie şi aşteaptă să pice vreun amic; e vesel şi are chef de conversaţie."
Mircea Iorgulescu îşi imagina că această lume caragialiană s-ar sufoca dacă ar fi constrânsă brusc la muţenie. "Fiindcă ei vorbesc pentru a trăi; mai exact, pentru a se iluziona că trăiesc. Şi e, în acelaşi timp, un surogat de mântuire: să vorbească e tot ce le-a mai rămas acestor oameni. Ei se exilează în limbuţie. (...) Vorbesc la nesfârşit, dezlănţuit, incoerent, dezarticulat, aberant, nebuneşte, fără să spună cel mai adesea nimic, dar mereu cu o energie inepuizabilă. (...) În lumea lui Caragiale nu este niciodată linişte, dar zgomotul şi agitaţia nu înseamnă viaţă trepidantă, ci consum deraiat de vitalitate." (Mircea Iorgulescu, "Eseu despre lumea lui Caragiale", Ed. Cartea Românească, 1988)
I.L. Caragiale s-a născut în satul "Haimanale" (1852), un loc cu miresme de mahala ploieşteană şi cu o vitalitate colorată specific. Provenind dintr-o familie veselă de actori, a avut înclinaţii ereditare pentru farsă, râs şi bufonerie. Cu simţ enorm şi văz monstruos a concretizat literar personaje memorabile, vii, pitoreşti, înşurubate adesea în ridicolul unor existenţe p
