Un tânăr intelectual - apolitic, apartinic, dar de-o remarcabilă rectitudine morală - m-a abordat imediat după adoptarea legii lustraţiei: „De ce numai cinci ani? De ce să interzici doar pe o perioadă limitată accesul în funcţii publice unor oameni vinovaţi de crime politice cu efect durabil? Să nu se întâmple ce s-a întâmplat cu puşcăriaşul-actor dintr-un film recent: să revină la vechile metehne imediat ce i s-a redat libertatea...”. Sursa: EVZ
Observaţia tânărului meu prieten e corectă atât în litera, cât şi în spiritul ei. Ea surprinde o realitate şi un adevăr pe care legea actuală, prin însăşi denumirea ei, o pune între paranteze. Aşa e: nimeni nu garantează că în cinci ani sunt anihilate ticăloşii practicate timp de-o viaţă.
Ce nu se vede cu ochiul liber e esenţa morală a legii. E un gentlemen’s agreement, un pact etic între două entităţi care-ar trebui să participe, în egală măsură, la curăţarea spaţiului public. Asta, desigur, în teorie. În practică, lucrurile sunt infinit mai complicate şi, de cele mai multe ori, dizgraţioase.
Nicio lege din lume nu poate şterge efectul devastator al acţiunii neocomuniştilor lui Iliescu. În locul normalităţii de tip polonez, am ales calea minciunii, a prădăciunii şi ticăloşiei morale. (În paranteză fie spus, această republică de pani ar trebui luată drept etern exemplu pentru români, şi nu iluzoriile înrudiri cu ţări unde, altminteri, suntem trataţi ca nişte paria, ca de pildă Franţa.)
Tot felul de asociaţii ale pensionarilor au acaparat azi televiziunile, dar n-am văzut, la începutul anilor ’90, nicio obiecţie. Atunci, când Iliescu a trudit la salvarea activiştilor şi securiştilor, scoţându-i la pensie, n-a ieşit să protesteze nimeni.
Asistam cu toţii, pensionari şi nepensionari, perfect indiferenţi la antilustraţia desfăşurată sub ochii noştri, complici făţarnici ai