José Mourinho nu este un mag. Aceasta este o iluzie. José Mourinho este un profesionist bolnav de luciditate.
În toate dicţionarele şi în toate lumile, lucid este cel conştient de realitate, care înţelege şi exprimă clar lucrurile. Mai departe, ce este geniu la José Mourinho, exaltaţii vor pricepe tot mai greu. El aşază jucătorii de fotbal în teren nu ca pe o armată, ci ca pe nişte oameni. José Mourinho cunoaşte subteranele sufletului, ştie să înfurie, ştie să aştepte, ştie ce înseamnă orgoliul, aşa cum ştiu habotnicii psalmii.
Dintre toţi managerii de top, doar el l-a înţeles până la capăt pe Danny Blanchflower, cel care a recunoscut, onest şi scandalos, că fotbalul este despre glorie, şi abia apoi despre victorii, goluri, ratări şi toate celelalte.
Privindu-l pe José, cu buzele ţuguiate a nemulţumire şi dezgust, te aştepţi să scoadă din balonzaid un cuţit şi să ucidă la finalul fiecărui meci pe care nu îl câştigă. José Mourinho nu şlefuieşte diamante găsite în noroaiele însângerate ale Africii şi Americii de Sud. El redă demnitatea, ceea ce e altceva, poate mai mult.
Fără el, Samuel Eto'o ar fi rămas doar un golgheter mercenar, fără el, Samuel Eto'o n-ar fi alergat niciodată cu furia de pe „Santiago Bernabeu". Fără el, Diego Milito ar fi rămas cel mai talentat şi cel mai ghinionist atacant al generaţiei sale, un uriaş invizibil, fără el, Diego Milito nu ar fi înscris niciodată două goluri într-o finală de cupă europeană.
José Mourinho pleacă de la Internazionale Milano la timp şi în direcţia greşită. Real Madrid nu mai e de mult o echipă de fotbalişti-oameni. E o echipă de fotbalişti-staruri, iar starurile câştigă (aduc) bani, nu trofee. Aş vrea să cred că, după finala de sâmbătă, Mourinho avea ceva din tristeţea din urmă a lui Chaplin în „Circul", dar nu cred. „Când plâng, nu mai sunt lucid", a spus el. Teribile cuvinte.
José Mou
