Fundaşul român a fost primul jucător al Interului care şi-a pus pe spate drapelul ţării sale. Gestul a fost imediat urmat de alţi coechipieri.
Au fost destui români sîmbătă seară pe "Bernabeu". Oficiali ai Federaţiei, ziarişti, familia lui Chivu şi prietenii săi apropiaţi ori pur şi simplu iubitori ai fotbalului adevărat care au avut norocul să-şi procure un bilet de intrare la "Sărbătoarea Fotbalului". Aşa cum a dorit Michel Platini să se numească prima finală a Ligii Campionilor disputată într-o zi de sîmbătă!
Toţi, probabil, am trăit meciul privind cu un ochi la derularea jocului şi cu celălalt la Cristi. Căpitanul "naţionalei" ducea fotbalul românesc într-un colţ de Univers unde obiceiurile păguboase ale celor de acasă nu vor putea ajunge niciodată. Tărîmul interzis multă vreme românilor a devenit un vîrf cucerit de un băiat de 29 de ani, urcat acum mai bine de 10 ani, din Reşiţa ce-i rămăsese prea mică, direct în trenul gloriei. Cu o haltă forţată, Craiova, una specială, Amsterdam, alta normală, Roma, şi în fine, cea mai importantă, Milano.
Acum înţelegem, toţi cei care, la vremea respectivă, n-am priceput şi ne-am grăbit criticînd-o, decizia lui Chivu de a alege Inter şi nu Barcelona, atunci cînd a fost cazul. Barcelona lui Ronaldinho şi Messi era atunci un El Dorado pentru orice fotbalist, numai că o stea norocoasă veghează asupra fiecăruia şi-i arată drumul în viaţă.
Meciul lui Chivu...
Nu i-a fost uşor "căpitanului". L-a avut în primire pe Robben, cel mai periculos om al lui Bayern. L-a scăpat o dată, l-a faultat de cîteva ori, l-a mai împins şi ciocnit atunci cînd arbitrul nu-l vedea, dar, în general, şi-a îndeplinit misiunea. Cu ajutorul lui Pandev, a cărui generozitate în efort merită un capitol aparte. Îl chema mereu lîngă el, arătîndu-i unde să se poziţioneze astfel ca dublajul să fie as
