Au flămânzit pentru punctul 8 din Proclamaţia de la Timişoara
Puşi în faţa lipsei de dialog a autorităţilor, unii dintre manifestanţii din Piaţa Universităţii au recurs la forma cea mai dură de protest: greva foamei.
Dincolo de imaginea de festival cultural nonstop, mitingul-maraton din Piaţa Universităţii a avut, mai mult sau mai puţin explicit, şi un caracter politic. Iar asta în condiţiile în care liderii "Golaniei" afirmau totuşi că protestul lor nu este îndreptat contra vreunui partid sau a unei persoane anume. Susţinerea perseverentă a punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara şi teama aproape obsesivă faţă de "neocomunism" au fost două dintre faţetele politice ale fenomenului. Iar în aceste condiţii, refuzul constant al autorităţilor de a intra într-un dialog real cu reprezentanţii manifestanţilor nu a îmbunătăţit cu absolut nimic situaţia şi a dus doar la radicalizarea formelor de protest. Iar de aici până la greva foamei nu a mai existat decât un pas. Care a şi fost făcut la 30 aprilie 1990, zi în care 14 manifestanţi, atât bucureşteni cât şi "Golani" veniţi din provincie, s-au prezentat la camera de gardă a Spitalului Colţea, unde au anunţat că intră în refuz total de hrană.
Atunci, primii grevişti ai foamei au fost Dumitru Dincă, Beatrice Andrei, Dumitru Sion, Anton Cătălin Burcea, Claudia Zaharia, Carmen Rădulescu, Viorel Popa, Hereş Gheorghe, Victor Dumitrescu, Marius Borza, Dan Nedelescu, Ştefan V. Popa, Adrian Duimovici şi Nicolae Bucşenescu. Apoi, în noaptea de 4 mai 1990, în Piaţa Universităţii erau deja 56 de grevişti ai foamei. În zilele care au urmat, numărul lor s-a ridicat la peste 70. Iar de atunci şi până în ultima zi a "Golaniei", ei au fost o prezenţă constantă în "Zona liberă de neocomunism".
Chestionaţi de reporterii unui ziar bucureştean care le era favorabil, câţiva dintre grevişti
