Într-o seară, cu puţin înainte de a se întuneca, l-am zărit târându-şi nevasta bătrână la braţetă pe unul din mahării de odinioară ai lui Ceauşescu. Ar fi putut foarte bine să se plimbe pe bulevard, fiindcă oricum nu mai însemna nimic, iar cei care l-ar fi recunoscut ori erau tot de-ai lui, ori nu mai erau. Dacă prefera uliţele necirculate din preajma Pieţei Muncii, o făcea ca să-şi mai dea importanţă. Dovadă şi ochelarii negri, cu care îi timora cândva pe culturnicii chemaţi la ordine. Nişte ochelari mici şi răi, cum obişnuiesc pokeriştii profesionişti şi cum poartă în filme mafioţii. Ca el, ferindu-se de mulţimi, pot fi văzuţi pe străzile din jurul Televiziunii Publice şi alţi "foşti". Au aerul celor ieşiţi în taină dintr-o ascunzătoare, ca să se întoarcă uşuraţi în ea. La 20 de ani de la marea schimbare se poartă ca ilegaliştii din anecdotă: se ascund, deşi nu-i caută nimeni. În cei 20 de ani, câţi s-au scurs de la vremurile când ei şi-au pierdut rosturile şi au traversat o perioadă de panică, au îmbătrânit şi au devenit de nerecunoscut. Oamenii puterii sunt ca apa, iau forma funcţiei în care sunt puşi, la fel cum apa ia forma vasului în care e pusă. Omul-funcţie e cu totul altul decât omul căzut dintr-o dată în rândul oamenilor obişnuiţi. La unii dintre căzuţi încă mai presează nevoia de a fi recunoscuţi, dublată de grija că asta le-ar aduce unele neplăceri. Când ies seara la plimbare, o fac de parcă ar pipăi traseul, de parcă ar adulmeca nişte primejdii stătute, dar gata să se activeze.
Un fost primsecretar de judeţ din Constanţa iese câteodată din casă şi în miezul zilei. S-a îngrăşat şi arată ca un butoi care se rostogoleşte leneş. Doar privirea i-a rămas vigilentă, la pândă, alertată probabil de faptul că, deşi a trecut timpul, unii şi-au dat seama c-ar putea fi el "ăla". Mă întreb dacă în sinea lor n-au fost invid
