Capitala americană e un oraş liniştit şi senin, în ciuda filmelor în care SUA apar în pericol de moarte şi în pofida aerului misterios şi criptic din bestsellerul lui Dan Brown. Într-un oraş monumental prin excelenţă, presărat de construcţii care te invită la reverenţă, Casa Albă rămâne remarcabil de umană şi nesimandicoasă.

Am stat odată, demult, prin toamna lui 1992, într-un bloc din preajma clădirii Watergate. Aproape în fiecare zi mă duceam undeva, la parterul complexului care a dat numele unui scandal ce a dat jos un preşedinte al Americii, şi îmi luam câte ceva de ronţăit şi de băut.

De la supermarketul din clădirea Watergate mi-am cumpărat pentru prima dată chipsuri americane şi nu înţelegeam cum pot fi aşa de crocante şi de gustoase faţă de ce se găsea pe atunci, în pungi transparente de celofan, în România proaspăt ieşită din comunism.

Casa Albă, doar o casă

Într-o zi am luat-o, „per pedes", la întâmplare, pe Pennsylvania Avenue, am trecut pe lângă clădirile universităţii Georgetown şi, după vreun sfert de oră de colindat, m-am trezit uitându-mă cu mirare la câţiva turişti care îşi făceau poze lângă un gard de fier forjat. Dincolo de gard, o casă albă. A fost prima mea întâlnire cu Casa Albă, pe care o vedeam din latura opusă aceleia înfăţişate îndeobşte în imaginile din filme şi de la jurnalele de ştiri.

Şi a fost prima dată când mi-am dat seama că acest simbol atât de impresionant al Puterii este, de fapt, doar o casă. Nu un palat, nu un mastodont impunător. O casă ce se întâmplă să fie reşedinţa şi locul de muncă al celui mai puternic stat de pe planetă.

Pe vremea aceea, oricine putea vizita Casa Albă, nu ca acum, când îţi trebuie tot soiul de autorizaţii speciale obţinute cu luni înainte. Şi desigur că am profitat şi m-am înghesuit şi eu, alături de grămezi şi grămezi de turişti, să calc pe holurile pe care călcaseră Ro