Amânată cu o săptămână faţă de anii trecuţi, „Sărbătoarea Bujorului“ din Pleniţa n-a ţinut cont de capriciile vremii. Anunţat şi pregătit cu zile bune înainte, evenimentul atât de drag localnicilor - devenit tradiţie de circa 40 de ani - a adunat sute de maşini şi oameni, la un pahar de vin şi bere, la un grătar cu bucăţi rumene de carne şi la o sârbă oltenească, bătută chiar în faţa scenei amenajate special în mijlocul pădurii, la răscruce de drumuri.

Oameni. Grupuri de oameni care vin mereu, se strecoară printre maşini, îşi caută loc. Între bujorii singuratici, călcându-i în picioare sau sărind peste ei, se opresc apoi în loc, întind păturile şi scot grătarele. În fiecare an, la mijloc de mai, se pregătesc de petrecere în mijlocul pădurii, printre florile care i-au făcut cunoscuţi printre vecini şi chiar mai departe. Au singura arie protejată din ţară de „Paeonia Peregrina“. Cu ani în urmă, de prin ‘77 până în ’89, cum îşi aminteşte inginerul Marin Bălă, locul - o bucată de 12,5 ha - a fost împrejmuit cu plase de sârmă. N-a mai rămas nimic din gardul de atunci. S-a furat tot. Dar bujorii au rămas. Seminţele, scuturate de anotimp şi purtate de vânt, au prins rod şi au răspândit florile sălbatice.

Bâlciul

„Hai la Lanţu mare Europa! Hai să ne distrăm ca la Timişoara! Cel mai mare zburător din ţară, hai la balauru’ cu lanţuri!“. O voce de bărbat răcneşte în difuzoare, îndemnând copiii să urce în tiribombă. Glasul i se împleteşte cu cel al zicătorului de manele, Guţă. În câteva minute, locurile s-au ocupat, cauciucul de siguranţă s-a lăsat şi „balauru’ ăsta mare“ începe a se-nvârti, aducând zâmbete pe feţele celor mici. Alături, un castel umflat, pe post de tobogan, şi o tiribombă cam leneşă, cu banchete în loc de scaune, menită să nu accelereze pulsul adulţilor care ocupă spaţiul de lângă prichindei. Mai departe... începe bâlciul: mese