Gabriel Liiceanu e un gânditor de dreapta. Nu revendic aici dreptul la o tautologie atât de evidentă prin prisma eseurilor politice ale filosofului român. I-am citit cu toţii, după 1989, memorabilul Apel către lichele sau asprimea evaluărilor făcute „omului nou“, încremenit prosteşte într-un proiect sinucigaş. Ne sunt cunoscute şi incursiunile sale în fenomenologia minciunii sau analiza ideologiilor resentimentare. Ştim apoi titlurile găzduite în ultimele două decenii de Editura Humanitas în colecţia „Procesul comunismului“, „Memorii/Jurnale“, „Terra lucida“, „Înţelepciune şi credinţ㓠etc. Puse laolaltă, ele indică traiectoria verticală a unui umanism antitotalitar, liberal şi anticolectivist, slujit în secolul XX de figuri excepţionale ca Aleksandr Soljeniţîn, Nicolae Steinhardt sau Monica Lovinescu. În calitate de scriitor şi editor, Gabriel Liiceanu a reflectat la dramele universului concentraţionar şi a găzduit mărturia luminoasă a luptătorilor pentru libertate, de la Ion Ioanid, Petre Ţuţea şi Elisabeta Rizea până la Alexandru Dragomir, Annie Bentoiu şi Adrian Oprescu. A sprijinit apariţia unor volume esenţiale, de la Cartea neagră a comunismului până la monografiile redactate de Boris Souveraine, Robert Conquest sau Richard Pipes.

Descoperim cât de puţin conjuncturale sunt toate aceste fapte şi consideraţiuni atunci când păşim în teritoriul reflecţiei fundamentale despre natura umană. „Tragicul“ şi „limita“ sunt cele două mari teme care, între polul metafizic şi relieful istoric, marchează întreaga operă a profesorului Gabriel Liiceanu. Într-o lume sedusă de utopia progresistă şi într-un spaţiu academic confiscat de retorica melioristă a ştiinţelor sociale (pentru care doar trecutul recent are relevanţ㠗 cel îndepărtat purtând stigmatul involuţiei), Gabriel Liiceanu vorbeşte despre importanţa Antichităţii clasice şi despre nevoia întoarcerii la surs