În viaţa oamenilor, sentimentul sfîrşitului, ba chiar reprezentări precise ale acestuia, nu sunt ceva cu totul neobişnuit. Prin contrast, în viaţa marilor comunităţi umane, reprezentarea actului final lipseşte aproape întotdeauna. Este drept, există civilizaţii care au calculat "sfîrşitul lumii", dar acolo avem de-a face cu un construct bazat pe elemente ale unei cunoaşteri sacre, privitoare la marea mişcare a forţelor cosmice care guvernează mersul lumii noastre, iar nu de o reprezentare a viitorului, bazată pe dinamica societăţilor respective. Europa s-a prăvălit în hăul primului război mondial, convinsă că nimic esenţial nu se va schimba în viaţa ei; nimic dincolo de marele joc al puterii, desigur. După cum, "homo sovieticus", ca fiinţă colectivă, nu a avut nicio străfulgerare a sfîrşitului, ci dimpotrivă, cuprins de euforia schimbării, a crezut cu toată tăria că are în faţă răsăritul unui nou "viitor de aur". Homo sapiens pare să nu fi atins, încă, nivelul de dezvoltare ne-cesar conectării "creierului co-lectiv" la lumea subtilă a "informaţiei totale".

Faptul că România este o republică ratată nu mai este contestat astăzi de nimeni. Nici de oamenii puterii, nici de opoziţie şi, desigur, nici de cetăţenii acestei democraţii care nu şi-a găsit niciun moment legile şi articulaţiile instituţionale necesare trecerii de la teorie, la practică şi de la dorinţe, la realităţi eficiente. Pe grupuri mai mari sau mai mici, individual şi funcţie de aria de realitate în care ne-am dus existenţa, fiecare a trăit în democraţia pe care şi-a închipuit-o, fără să fie prea mult deranjat de diferenţele faţă de "democraţia" celorlalţi, ori de discrepanţele uriaşe dintre diferitele sale reprezentări şi întruchipări. Statul nu a fost decît un loc viran pe care şi-au instalat succesiv taberele haitele de prădători; locul privilegiat de unde guvernările au dus războiul lor devastato