Infrastructura de mediu a fost, alături de cea rutieră, printre cele mai văduvite, dacă nu chiar duşmănite de regimul comunist.

Evident, slujbaşii mărunţi de la Bucureşti nu au inventat nimic nou, ei doar preluând dispreţul faţă de natură (la pachet cu cel faţă de fiinţa umană) al stăpânilor de la Moscova. A da vina pe vechea moştenire este o scuză facilă, dar, în acelaşi timp, desemnează o realitate dureroasă. Încetul cu încetul, în timp, problemele de mediu vor fi rezolvate din punct de vedere al implicării autorităţilor, însă nu sunt atât de sigur că acest proces va fi însoţit de schimbarea percepţiei faţă de natură pe care o are o mare parte dintre români. Televiziunile s-au specializat ca, după fiecare week-end prelungit, Revelion în stradă, 1 Mai muncitoresc, să arate tonele de gunoaie abandonate pe domeniul public, la întâmplare, de către petrecăreţii grăbiţi. Aceste ştiri ar plictisi, dacă nu ar evoca o realitate care parcă nu doreşte să se schimbe: dispreţul românilor pentru spaţiul public. Spaţiul nimănui? Nu ştiu, dar cu siguranţă nu spaţiul celor care produc această spectaculoasă poluare. O încercare de explicaţie a indiferenţei (în cel mai bun caz) sau mâniei populare faţă de natura României (nu ceva abstract, ci format din ogoare, vâlcele, lacuri, piscuri sau grohotişuri): comunismul a distrus educaţia naţiunii şi în această direcţie, a respectului faţă de mediul înconjurător (l-a mutat în manuale, unde „codru-i frate cu românul“), căci nu şi-a dat seama de efectele colaterale pe care le-a avut naţionalizarea amplă a proprietăţii în general, confiscarea ţării de către un stat omnipotent şi omniscient, dar care s-a transformat în duşmanul unei însemnate părţi a poporului. Urând statul, această proporţie a poporului român a ajuns să urască în mod firesc proprietatea acestui stat, iar natura, aparţinând statului (deci nu nouă, noi nu avem nimic a